Era cea de-a 13-a zi a expediţiei noastre, ziua în care ne aflam la porţile adevăratei Sahara şi în care trebuia să ne îndreptăm spre renumitele dune imense de nisip din cel mai mare deşert al Pământului. De fapt, tehnic vorbind, ne aflam de câteva sute de kilometri în Sahara, însă la marginea sa, Sahara nu arată aşa cum o ştim cu toţii din filme şi poze – e mai pietroasă, mai roşiatică, mai are şi nişte ierburi uscate şi sterpe pe ea. Noi, însă, ne doream să ajungem la dunele adevărate şi imense de nisip, în inima Saharei.

Un sfat turistic bun ar spune să încerci să te înţelegi cât mai bine cu localnicii, să le respecţi tradiţiile şi cultura. Eram cazaţi la un hotel minunat dintr-o oază din deşert, iar cei de acolo s-au dovedit a fi foarte ospitalieri. Noi nu am ezitat să comunicăm cu ei mai mult, să le dăm nişte bacşiş pentru micile servicii, aşa cum se obişnuieşte la ei. Nimic nu-i face mai fericiţi decât comunicarea caldă. Şi dacă tot ne-am înţeles atât de bine cu localnicii, le-am cerut sfatul lor cum să ajungem mai bine în inima deşertului. Ne-au spus că trebuie să îndreptăm

doar puţin de tot mai departe spre hotarul cu Algeria, şi acolo Sahara devine imediat plină de dune de nisip. I-am propus unui localnic să meargă cu noi, din neamul berberilor. A acceptat cu bucurie, spunându-ne că ne va arăta nişte locuri extraordinare. Aşa că Opelul nostru Insignia Country Tourer adăpostea în curând la bord şi un berber din Sahara!

Am pornit pe traseul surd spre inima Saharei. Drumul de mai departe se opreşte pur şi simplu după câteva zeci de kilometri – Sahara l-ar acoperi imediat cu nisip şi n-ar mai rămâne

nimic din el, iar hotarul cu Algeria urmează e foarte aproape după ce drumul opreşte, şi n-ar avea rost să continue până la hotar, întrucât graniţa din Maroc şi Algeria e închisă de foarte mulţi ani şi nimeni nu poate trece dincolo. Aşa că noi mergeam pur şi simplu pe un drum care avea să se sfârşească la un moment dat şi care nu mai ducea nicăieri decât în imensitatea Saharei.

Localnicul avea dreptate. Foarte curând peisajele din jurul nostru au devenit galbene, de o intensitate ameţitoare. Nisipul era tot mai mult în jurul nostru, iar vânturile îl aşezau în dune tot mai mari şi mai magnifice. Am continuat să mergem pe unicul traseu asfaltat de aici, în timp ce peisajele din jurul nostru se transformau cu o viteză ameţitoare. Apoi, localnicul ne-a spus să o luăm în afara drumului. Era o zonă de nisip cu

crustă, amestecat cu pietre. Doar aşa puteam fi siguri că nu vom împotmoli maşina în aceste nisipuri. Am continuat să înaintăm în offroad de deşert, localnicul se orienta doar după nişte urme vagi de roţi, direcţii intuitive şi experienţă. Roţile faţă ale maşinii treceau peste pietrele deşertului, mai derapând uneori, iar noi ne doream să menţinem un tempou constant, pentru a nu ne bloca pe undeva. Am oprit

sistemul de control al tracţiunii şi ESP-ul, pentru a putea avea tracţiune nefiltrată pe roţile motrice. Peste o distanţă care nu poate fi cuantificată, am ajuns lângă nişte dune imense. Era Sahara cea adevărată, aşa cum o ştiam noi din imaginile mediatice. Dunele măsurau zeci de metri înălţime şi era doar nisip şi cer albastru în jur! Sub roţile maşinii era mult mai mult nisip acum şi, atunci când am găsit un loc mai sigur de parcat, am simţit cum automobilul şi-a afundat un pic roţile faţă când am oprit...

Termometrul maşinii nu arăta prea multe grade aici – numai vreo 40, însă peste doar vreo 15 minute simţi duritatea deşertului. Vântul intens şi uscat, plin de nisip, te deshidratează imediat şi ţi-e sete de nu mai poţi. Am deschis portbagajul maşinii, am luat din

apa cumpărată încă în Spania şi stocată în frigider şi am băut toţi câte aproape 1 litru. După vreo 20-30 minute, senzaţiile s-au repetat, iar apa curgea gârlă în noi. Nu transpiri, ci apa ţi se evaporă pur şi simplu prin porii pielii... Fără apă, n-ai nicio şansă pe aici…

În scurt timp după ce am ajuns în inima deşertului, a venit şi un alt localnic lângă noi, cu două cămile. Era un berber, care-şi câştigă pentru viaţă din plimbările sporadice cu cămilele, din fotografierea lor de către puţinii turişti care ajung pe aici în această perioadă toridă a anului. Am reuşit să ne înţelegem bine şi cu el, mai ales că aveam lângă noi un alt berber care îi vorbea limba. Cămilele lui au fost decorul perfect pentru maşina noastră

expediţională, cu care am ajuns tocmai în Sahara, iar Alex a făcut şi o plimbare cu cămila prin dunele deşertului!

Berberul ne-a invitat să poftim în iurta lui după ce ne terminăm treaba cu filmările şi fotografiatul. Era destul de aproape, ne spusese el, ne arătase direcţia şi a zis că ne aşteaptă acolo. Era bucuros de oaspeţi. Ne-am zis că

nu putem rata ocazia de a avea o asemenea experienţă. Aşa că, după ce obiectivele lui Alex au prins peisajele şi maşina din toate direcţiile, am pornit într-acolo. Dar maşina expediţională s-a împotmolit în nisip, după câteva manevre de filmări. La primul semn că

suntem împotmoliţi, am încetat să mai forţăm nota. Ilie şi Anatol au coborât repede şi au căutat nişte pietre în deşert, cât mai plate. Le-au pus coerent sub roţile faţă, făcând o cale de evacuare pentru maşină. Deoarece am încetat să forţăm nota la timp, maşina

nu era aşezată pe „burta” sa în nisip, ci doar roţile faţă erau un pic afundate. Am urcat apoi la volan. I-am făcut un pic de vânt maşinii mişcând-o în faţă. Apoi am cuplat marşarierul şi am apăsat cu dozaj intens, dar nu excesiv, pedala acceleraţiei în urmă. Prima dată nu

ne-a reuşit din cauza sistemelor electronice, care se recuplaseră între timp. Apoi le-am decuplat şi am repetat manevra, iar maşina a ieşit în scurt timp

din capcana de nisip în care nimerise. „Bună treabă, băieţi, am scăpat!”, ne încurajam reciproc. Da, Sahara e o mare capcană, care te poate lăsa neajutorat cât ai zice peşte, nu e de glumă deloc pe aici! Şi imaginaţi-vă că

rezervele de apă sfârşesc, iar localnicii sunt departe, şi nu ştii unde să-i găseşti să le ceri ajutor. Acum, când povestim despre asta la câteva ore bune distanţă, totul pare o simplă aventură, dar de fapt, conştientizezi că toată aventura

se agaţă ca un fir de păr de o adevărată problemă, cu posibile urmări grave de tot.

Ei bine, odată scăpaţi cu maşina nevătămată, am urcat toţi 3 la bord şi

ne-am îndreptat spre iurta berberului. Am parcat lângă ea şi am fost imediat invitaţi în interior. Câtă autenticitate aici! O iurtă a unui berber chiar în mijlocul Saharei, iar noi suntem oaspeţii acestui minunat om în casa lui! A urmat poate cel mai emoţionant moment al expediţiei! Dânsul ne-a servit cu ceai tradiţional, proaspăt preparat. Ceaiul pe

aici e extraordinar de gustos, aşa că am probat un pic din el. Are un gust divin... Noi i-am dat o cană termică de-a noastră, cu logo-ul turistic al Moldovei pe ea. Era o cană nouă, abia scoasă din pachet, care parcă aştepta un moment solemn. Bucuria de pe faţa berberului a fost sinceră şi intensă, mai ales când a aflat că va putea ţine ceaiul

cald mult mai multă vreme! I-am dat şi nişte dirhami, evident, pentru eforturile lui cu cămilele de mai devreme, iar când să ieşim din iurta lui, ne-a întrebat dacă nu avem vreo încălţăminte veche la noi, mai puţin necesară, eventual. Ne arătase cu degetul la picioarele lui, groaznic de crăpate de clima aridă a deşertului. Era încălţat în nişte sandale

rupte aproape de tot. Nu aveau să-l mai slujească mult. Atunci Anatol şi-a scos espadrilele, produse în Moldova, şi l-a întrebat dacă şi le-ar dori. Ochii berberului au sclipit de bucurie. „O clipă!”, a zis Anatol şi a deschis

portbagajul maşinii pentru a-şi găsi o încălţăminte de schimb. Şi-a schimbat încălţările, iar espadrilele moldoveneşti i le-a înmânat berberului, zicându-i „Poftim, ţi le facem cadou cu tot sufletul şi îţi mulţumim de ospitalitate!”. A

urmat o manifestare incredibilă de bucurie – berberul a zis mulţumesc de vreo 10 ori şi a început a tropăi de picioare de fericire, într-un dans sincer ce aducea a scenele popoarelor de demult! O bucurie atât de sinceră,

intensă şi nuanţată n-am văzut demult! Espadrilele din Moldova au făcut fericit un om din cel cea mai dură, poate, regiune a planetei – deşertul Sahara!

Am plecat din Sahara cu o energie cu totul specială în suflet! Tocmai ieşeam dintr-o regiune magnifică a planetei, lăsând în urmă dunele de nisip şi enigmele deşertului, tocmai avusesem o comunicare extraordinară cu un om

care trăieşte atât de diferit de noi toţi, şi în acelaşi timp atât de special! Fericirea se ascunde în lucruri simple, oriunde pe planetă...

Suntem trei bărbaţi din Moldova, care am pornit într-o aventură incredibilă. Aşteptam experienţe fantastice, dar drumeţia asta ne-a arătat că experienţele unei asemenea expediţii sunt mult mai intense, mult mai fascinante, decât le-ai putea intui. E aventura vieţii noastre, cu siguranţă! E o expediţie care ne lărgeşte tuturor

consideraţiile despre lume, şi ne marchează profund. O călătorie lungă printre popoarele lumii te face mai înţelept, ziceau vorbele de demult. Iar noi, astăzi, am adăugat un capitol cu totul special la experienţa noastră de viaţă!

Ilie Toma