Ne simţeam cu toţii împliniţi că tocmai ajunsesem la dunele Saharei, cel mai dur şi mai mare deşert al planetei. Sahara e cel mai îndepărtat punct al expediţiei noastre, iar odată ieşiţi la un nou drum asfaltat, am resetat la zero unul din contoarele distanţelor de pe Opel Insignia Country Tourer, semn că de aici acolo „corabia” noastră ia cursul spre casă. Nu e un curs simplu, şi cea mai mare parte a traseului va fi nouă pentru expediţie, dar însăşi senzaţia că deja ne îndreptăm spre casă ne dădea un fior special.

În faţă, aveam vreo 150 de kilometri de traseul prin deşertul Sahara, de relief diferit, după care trebuia să traversăm imenşii munţi Atlas. Anatolie, însă, ne propusese să o luăm pe un alt drum de traversare a Atlaşilor, întrucât cel de dinainte era deja cunoscut de noi şi păruse destul de simplu şi civilizat. Sistemul de navigare de pe iPad-ul din maşină, cu conexiune telepatică la internetul din Maroc, acolo unde îl mai puteam prinde din când în când, ne sugera că distanţa va fi aproximativ egală, dar timpul va fi mai lung cu

aproximativ 45 minute. Eh, nu e grav, ne-am zis, se poate!

Sistemul de navigare, însă, funcţiona cu mici întârzieri şi întreruperi, inclusiv de poziţionare a maşinii pe hartă, întrucât în această parte a lumii şi simpla conexiune cu sateliţii poate fi o problemă. Din această cauză, nimeni din cei 3 bărbaţi de la bord nu am observat că Anatolie a virat dreapta un pic mai devreme decât ar fi trebuit…

A urmat un drum asfaltat curios de îngust. Pe el nu ar fi încăput două

maşini alături, dacă acestea n-ar fi încetinit şi n-ar fi intrat pe acostament. Am prins a glumi, desigur, pe baza traseului ales de Anatolie, dar după Sahara nici un drum şi nici o destinaţie nu ne mai părea dificilă de cucerit!

Peste ceva vreme am prins a urca între munţi, iar serpentinele păreau desenate de un pictor într-un peisaj genial pe pânză. Cine s-ar fi gândit vreodată să construiască un asemenea drum? Oh, acum chiar că ne simţeam ca-n filmele lui Indiana Jones!

Apoi au început serpentinele mai serioase, iar alături se înfăţişa deja depresiunea tot mai mare formată de

munţi. Partea provocatoare a întregii scene era faptul că drumul era la fel de îngust – de o singură maşină, iar între el şi prăpastie nu exista vreun gard sau vreun pilon de protecţie. Exista numai pe alocuri un aşa-numit acostament fragil de pietre muntoase, peste care ar fi recomandat să nu se calce cu roţile maşinii. Mai mult ca atât, tabloul începuse a fi condimentat şi de tot felul de pietre de pe drum sau de pe

marginea lui, rupte recent din munţii imenşi. Ah, deci, rupturile de rocă sunt frecvente pe aici, ce ne facem dacă dă vreuna peste maşina noastră?... Din fericire, însă, calitatea carosabilului

acelui drum îngust încă era relativ bună, iar traficul din întâmpinare era foarte rar, aşa încât ambii şoferi alegeam din timp un loc mai lat şi ne aşteptam acolo să trecem unul pe lângă celălalt.

Însă drumul n-a fost la fel de bun pentru multă vreme. În scurt timp asfaltul a

prins a avea tot mai multe găuri, iar ceva mai sus, din asfalt a rămas doar nişte pietriş. Apoi şi pietrişul ăsta a prins a avea zone cu denivelări imense, pe care trebuia să le trecem foarte gentil

cu maşina noastră, pentru a nu o atinge pe partea sa inferioară. E un offroad din cele mai dure, domnilor, şi nu înaintasem decât vreo 7-8 kilometri din regiunea muntoasă!

Dar legile lui Murphy spun că, dacă un lucru se poate înrăutăţi, acesta se va înrăutăţi cu siguranţă, iar calitatea traseului nostru a respectat aceste legi. Am ajuns să traversăm fluxuri de râuri pe traseul nostru, iar din pietriş nu mai

rămăsese nici urmă! Acum circulam
pe nişte cărări bătătorite de rocă
montană! Pentru prima dată
ne-a bătut gândul că
maşina expediţională
ar putea să nu

reziste acestor condiţii, mai ales că nu ştiam cât vor ţine ele şi cum vor evolua mai departe! Până aici, Opel Insignia Country Tourer s-a comportat admirabil, neavând nicio singură defecţiune! Dar acum am ajuns cu maşina expediţională pe un traseu de pietre şi denivelări imense, care solicită suspensia aşa cum nici în testele cele mai dure de producător nu se practică! Hai, antilopo, rezistă! Nu ne lăsa în inima Africii!

Eram bucuroşi, în acel moment, că am avut inspiraţia să alimentăm atunci când am pornit, iar un rezervor plin înseamnă pentru Insignia Country Tourer 2.0 CDTI 170 CP cel puţin 1,000 km autonomie. Poate în asemenea condiţii mai puţin, dar oricum un rezervor ar trebui să fie suficient pentru a trece de aceste zone extraordinar de dificile. Deocamdată, însă, drumul nostru

evolua cu 5-10 km/h, uneori 15. Treapta 1 şi 2 a transmisiei erau cele folosite şi sărmana noastră maşină expediţională îndura condiţii extreme. Periodic, carosabilul mai avea urme de asfalt, cu gropi imense, dar asta nu reuşea să ne sporească viteza de deplasa. Eram în mijlocul unor munţii pustii, în Africa şi era cam prea târziu să mai dăm înapoi, dar în acelaşi timp nu aveam habar cât

să mai mergem înainte. Sistemul digital de navigare a cedat, la un moment dat, arătându-ne să o luăm spre un drum care nu exista în realitate, iar harta de

hârtie nu ne ajuta prea mult pentru că nu întâlnisem recent localităţi ca puncte de reper. Curaj, echipajule, curaj! Vom face faţă şi acestei provocări!

Am avut parte de peisaje absolut incredibile, care ne-au lăsat profund fascinaţi. Un canion ameţitor, abisuri fioroase, munţi superbi!... Iar maşina noastră înainta prin condiţii absolut sălbatice. Cert e că suspensia

lui Insignia Country Tourer reuşea să înghită toate aceste şocuri dure a carosabilului. Ne îngrijoram ca vreo piatră mai ascuţită să nu ne taie vreo anvelopă şi să ne creeze dificultăţi grave, dar anvelopele cu care este încălţată maşina s-au dovedit a fi rezistente şi ele la asemenea condiţii.

De câteva ori drumul părea să înceapă a coborî şi ne gândeam că o fi gata, mergem în aval şi în curând traseul acesta istovitor va lua sfârşit. Dar speranţele ni se epuizau repede când vedeam în faţă un nou urcuş lung şi plin de curbe, cu aceeaşi calitate deplorabilă a carosabilului. Eram aproape rătăciţi

prin munţii Atlas, pentru că nu ştiam exact unde ne aflăm. Aveam pur şi simplu încredere că vom ajunge ulterior la un traseu naţional, care ne va duce spre Marrakech, acolo unde planificam să înnoptăm. Trecuseră deja vreo 3 ore în care noi înaintam în aceste condiţii extreme, iar capătul traseului era încă o necunoscută!

În acele 3 ore, înaintasem vreo 40 de kilometri în total. Mult prea puţin, dacă e să gândim geografic, la mărimea munţilor Atlas. Era deja după amiază şi atunci am început să ne facem griji. Dacă avem încă cel puţin 40 kilometri

în faţă, asta înseamnă încet 3-4 ore de condus, iar asta înseamnă ora apusului. Dacă există o regulă de aur la volan, în Africa, aceasta e să nu conduci pe timp de noapte! Poţi întâmpina orice – de la animale la oameni, motociclişti, camioane, care circulă haotic şi de cele mai multe ori fără iluminare. Şansa unui accident e uriaşă.

Un telefon mobil în sfârşit a găsit nişte sateliţi şi ne-a informat că suntem încă departe de a fi traversat munţii, dar, teoretic, există şansa să ajungem la un drum naţional ulterior. Am continuat să înaintăm şi sărmana Insignia Country Tourer avea deja parte de multe ore

de un tratament dur de tot. Dar a rezistat cu excelenţă! A înaintat dârz, fără nici un rateu, fără nici o ezitare. Era prăfuită, murdară de apa bălţilor şi râurilor pe care le-am traversat, dar totul funcţiona impecabil. La unul din punctele înainte, când ne-am oprit, deschiderea automată a hayonului a scos un sunet de scârţâit – era nisipul care pătrunsele în jurul mecanismului şi care era eliberat acum! Am suflat un pic în jurul lui şi apoi, la închidere, nu s-a mai auzit nimic. Vă imaginaţi cât de dure sunt condiţiile prin care înaintăm, deci!

După ce am atins o altitudine de 2100 metri, am început, în sfârşit, a coborî cu

adevărat. Mai trecuseră alte 3 ore şi acum soarele era pe cale să se retragă de pe cer. Eram condamnaţi să conducem noaptea mai departe, dar ne

doream ca această noapte să vină, cel puţin, când am fi coborât mult mai jos şi am fi traversat, poate, munţii. Exact aşa se întâmplase, noaptea întunecată venise atunci când tocmai lăsam munţii

în urmă şi coboram pe ultimele serpentine spre primul oraş mai mare din afara munţilor. Drumul devenise mai bun deja, avea asfalt pe el şi ne simţeam un pic mai uşuraţi.

Dar cei vreo sută şi ceva de kilometri de mai departe au fost de un pericol extrem, pe care-l simţeam de peste

tot. O mulţime de câini ce păreau a fi nişte hiene ne trecuseră pe alături prin faţa maşinii şi eram cu ochii în zece să nu dăm peste vreunul din ei. Pe drumul

naţional, mai mult din jumătate de motociclete şi motorete nu sunt iluminate şi trebuie să le vezi siluetele din întunericul iluminat cu farurile

maşinii tale. Cu camioanele se întâmplă la fel. Mai mult ca atât, o mulţime de oameni merg pe drum, pe acostament sau chiar prin mijlocul lui, alţii stau pur şi simplu aşezaţi pe marginea drumului. Ce să facă un om singur, în pustietatea unui traseu extra-urban, aşezat pe marginea drumului? Nu ne puteam explica şi nici nu aveam timp de asta, eram concentraţi în a nu da peste vreo unul din ei! Condusul noaptea prin Africa a fost o continuă evitare de obstacole şi în acelaşi timp o continuă anticipare a altor posibile obstacole. Nu ai nici un moment de relaxare, eşti ţinut în alertă maximă întotdeauna şi pericolul mare, aproape iminent, de paşte de peste tot! Am făcut unicul lucru pe care cu sfinţenie nu trebuie să-l faci în Africa – să conduci noaptea – şi, din fericire, cu dexteritatea comună a tuturor celor de la bord şi pregătirile noastre de şofat şi anticipat, am reuşit să evităm orice incident.

Am ajuns noaptea târziu la hotelul din Marrakech, vii şi nevătămaţi, cu maşina intactă şi perfect funcţională. Eram extraordinar de obosiţi, iar cei de la hotel s-au oferit să ne ducă ei, cu o maşină de-a lor, până în centrul oraşului să luăm o cină târzie. Cina a fost scurtă, pentru că eram sleiţi, iar apoi am căzut tun în paturile noastre…

Din fericire, a doua zi am avut inspiraţia să ne programăm o şedere lungă la acelaşi hotel, în Marrakech, fără a ne mişca nicăieri. Aveam nevoie ca de aer de odihnă, şi această zi ne-a oferit şansa întremării puterilor noastre. De aici încolo, spre Tanger, distanţa e de vreo 570 de kilometri, aşa că ieri seară ajungeam în acest curios oraş marocan de pe malul Atlanticului. A fost ultima seară africană a noastră, după peste 2,000 km parcurşi doar prin Africa! Astăzi dimineaţă pornim de zor spre Ceuta, de unde trebuie să luăm

feribotul spre continentul European! Adio Africa! Ne-ai întâmpinat cu multe provocări, dar ne-ai oferit şi şansa să le depăşim! Din fericire, până în acest moment suntem bine cu toţii, nu ne-a jefuit nimeni, nu am păţit nimic rău, iar maşina funcţionează perfect! Cine ne spunea că nu vom ajunge cu un Opel în Africa? Spulberaţi-vă toate stereotipurile despre Opel, dragii noştri! Maşinile Opel din zilele noastre sunt cu totul altceva decât cele pe care le ştiţi din anii ’90, iar familia Insignia, în mod special, are o reputaţie impecabilă de fiabilitate. Şi acum noi avem peste 9,100 km parcurşi în această expediţie, fără cel mai mic rateu, fără cea mai mică defecţiune! Sperăm să o ţinem tot aşa până acasă!

Ilie Toma