Menu
Acasă
Search
CITIRE ŞTIRE:

Ziua 3 la Moldova Pick-up Maraton: de la cai în colţ de rai şi stânci-elefant până la offroad extrem şi seara pe deal

11 Mai 2017 - 09:23
Ilie Toma
Ziua 3 la Moldova Pick-up Maraton: de la cai în colţ de rai şi stânci-elefant până la offroad extrem şi seara pe deal
Titlul acestei relatări poate suna încurcat ca naiba sau, mai bine spus, suprasaturat cu ipostaze, toate adunate într-o singură zi. Dar adevărul este tocmai acela că MOLDOVA PICK-UP MARATON e condimentat cu pipărături mai acătării decât o mâncare asiatică din alea în care-ţi arde cerul gurii de iuţeală! În fiecare zi a expediţiei noastre cele 3 pick-up-uri fantastice – Ford Ranger Wildtrack, Nissan Navara şi Toyota Hilux, dar şi noi la bordul lor, trecem printr-o multitudine uriaşă de peisaje, de tip de carosabil, de provocări de înaintare, încât am putea povesti experienţele unei zile pe parcursul unei săptămâni! Şi acum aflaţi că cea de-a treia zi a maratonului nostru a fost ziua cu cea mai lungă distanţă parcursă, dar şi cea în care provocările de offroad din calea bolizilor noştri au luat forme într-atât de extreme şi deocheate, că ni se făcea şi nouă pielea găină de fiori. Dar să o luăm de la un capăt, vorba poporului.

De dimineaţă ne puneam genţile prăfuite în benele pick-up-urilor, iar asta era ziua în care mie îmi revenea Toyota Hilux, după ce în primele două zile condusesem Ford Ranger şi, respectiv, Nissan Navara. Genţile noastre de voiaj sunt prăfuite de ţi-e groază să le priveşti, pentru că toate cele 3 pick-up-uri, deşi au benele acoperite, lasă praful să pătrundă din belşug în ele, iar noi ne pomenim de fiecare dată că avem un nou strat gros de praf aşezat pe valize. În scurt timp, am pornit la drum, părăsind oraşul Edineţ, ce ne-a fost popas de noapte. Am mers spre vest, spre Bădragii Vechi, un sat aşezat între dealuri minunate, condimentate cu stânci, aşa cum arar întâlneşti prin Moldova, dar cum se întâmplă destul de des prin aceste regiuni ale nordului Moldovei, aproape de hotarul vestic al ţării. Am zărit alături, pe dreapta, dincolo de sat, frumuseţea acestor dealuri, iar atunci când conduci un pick-up îţi poţi zice oricând „bre, ia s-o luăm direct la dreapta pe acele dealuri”. Aşa că am parcurs repede uliţele micuţului sat şi ne-am pomenit aciuaţi într-un peisaj demn de pensula pictorilor impresionişti. Stăpânul acestor peisaje părea să fie un minunat cal maro, lângă care am parcat bolizii noştri. Bidiviul s-a arătat curios de vehiculele noastre şi le-a tot privit, dar a fost şi mai prietenos când ne-am apropiat de el, mângâindu-i coama şi creştetul. În ochii lui se putea întrezări înţelepciunea aia legendară a cailor, despre care se tot pomenea în literatura vremurilor când omul şi calul erau de nedespărţiţi. Ce colţ de paradis pe aici, ce linişte şi castitate a naturii!

Ne-am continuat drumul pe trasee de poveste, trecând un pod vechi, şi gândit pe atunci să aibă lăţime de doar două căruţe. Nici o grijă, nici nu e nevoie de un alt pod pe aici, întrucât traficul de automobile e deloc aglomerat prin aceste părţi.

Am schimbat apoi asfaltul pe drumuri acoperite doar cu pământ, condimentate pe alocuri cu ceva pietre mărunte. Toyota Hilux, pe care o conduc, are reacţii mai dure la suspensie, dar nu şi pe pământ gol, unde brusc pare să se regăsească în apele ei şi devine superbă în ţinuta de drum. Tot savurând condusul cu toţii, am ajuns la un baraj ce gestionează un braţ al râului Prut de pe aici, iar drumul merge chiar pe baraj. De cealaltă parte a barajului e tot Moldova, întrucât e vorba de un braţ al râului, dar, fireşte, suntem foarte aproape de hotarul vestic al ţării noastre. Am tot continuat aşa până la Duruitoarea Nouă, pe ultimul segment drumul devenind din nou asfaltat. Aici, în faţa noastră se deschidea lacul de acumulare Stânca Costeşti, iar noi eram la un capăt îngust al lui. Drumul pare să sfârşească nefiresc în lac, şi să continue de cealaltă parte a lui pentru că o perioadă aici a existat un bac ce transporta maşinile de pe un mal pe altul, asigurând conexiunea între Duruitoarea Nouă şi Duruitoare, bac ce nu mai funcţionează de vreo doi ani. A trebuit, aşadar, să mergem pe uscat, spre Văratic, Zăicani şi Şaptebani, sate hărăzite cu privelişti de nu-ţi poţi rupe ochii de la ele.

Am tot înaintat mai departe, iar drumurile variau într-atât de mult şi de repede la tipul de carosabil şi calitatea lui, încât am încetat să le mai dăm importanţă. Oricum, pick-up-urile noastre se pot descurca în orice condiţii, aşa că nici nu mai face să mai ţinem evidenţa carosabilului. Dând bineţe oamenilor din sat, mai întrebându-i de următorul sat, dacă ajungem la el în direcţia urmată, am tot înaintat. E plăcut să vorbeşti cu oamenii de aici, întrucât sunt foarte deschişi şi săritori cu sfat, şi uneori, chiar dacă sistemul de navigare te-ar putea scoate, tot e plăcut să schimbi o vorbă cu nişte localnici.

De altfel, Nissan Navara din expediţia noastră nu are în dotare un sistem de navigare, în schimb, deşi Toyota Hilux are un asemenea sistem, traseele lipsesc cu desăvârşire de îndată ce treci hotarul în Moldova. Conducând pe aceste drumuri pline de denivelări am observat şi incomoditatea straşnică în apăsarea butoanelor pe sistemul multimedia al Toyotei, întrucât sunt nişte butoane din alea tactile, iar prin asemenea gropi nu poţi nimeri şi menţine degetul pe zona corectă, aşa că până apeşi ceva, se duce soarele de cealaltă parte a bolţii, noroc de butoanele pe volan, care salvează situaţia.

În scurt timp, după două serpentine şi un coborât, le-am zis colegilor mei aventurieri: „uite aici am ajuns la stânca-elefant, fraţilor”. Ce? Stâncă- elefant? Cum vine asta? Dar acesta e adevărul – suntem în satul Buteşti şi aici există o stâncă ce imită perfect forma capului unui elefant, cu trompă cu tot! Avem şi aşa ceva în Moldova, dragii noştri!

Cât stăm noi pe aici şi lăsăm fotografii să imortalizeze clipa, Sasha Lopez, colegul nostru aventurier, publică o poză în reţele sociale şi primeşte un mesaj de la un prieten de departe, care n-a vizitat încă niciodată Moldova: „Da’ ce ţară aveţi voi pe acolo! E un colţ de rai, prietene, vreau şi eu să vin în Moldova şi să fac traseul ăsta!” Zâmbim cu bucurie când Sasha ne citeşte mesajul, pentru că, dacă un străin are imboldul acesta la vederea pozelor din expediţia asta, atunci poate că misiunea maratonului nostru ar putea avea efecte nebănuite şi pentru cei din afara ţării, intrigaţi să ne viziteze ţara! Pentru că e adevărat, dragii noştri, ochii ne sunt desfătaţi de o abundenţă de privelişti uluitoare în aceste zile ale maratonului şi nici măcar nu trebuie să căutăm aceste privelişti magnifice – ele se perindă una după alta şi nu mai sfârşesc!

Ne-am continuat drumul spre Bălţi, unde aveam programată o scurtă verificare a anvelopelor şi jantelor la profesioniştii de la MasterLUX, partenerii expediţiei noastre. Toate sunt în condiţie excelentă, în ciuda provocărilor dure pe care le înfruntă, iar noi ne-am continuat liniştiţi expediţia. Aşa cum ar spune un titlu de tabloid, „ceea ce a urmat i-a lăsat pe toţi cu gura căscată”.

Am apucat-o spre Făleşti, iar de aici, la Sărata Nouă, am făcut stânga spre Ciolacu Nou şi Ciolacu Vechi. Ne îndreptam spre Movila Măgura, al doilea cel mai înalt punct din Moldova, loc pe care noi îl ştiam de la ultimul nostru maraton, dar aveam noi un plan secret pentru pick-up-uri! În vârful movilei există o cocoaşă înaltă cu un urcuş imposibil chiar şi pentru SUV-uri, întrucât panta pare să aibă vreo 40-45 de grade – abia urci pe ea la picior, dărămite să mai urci nişte vehicule. Totuşi, ne gândiserăm că pick-up-urile ar putea fi suficient de cutezante să se aventureze pe aici...

Am ajuns aici mergând pe un traseu frumos de offroad, iar la baza movilei am coborât din maşini să estimăm gravitatea acestei probe extreme de offroad din mintea noastră. Părea peste puterile şi închipuirile raţionale şi n-am vream să completăm colecţia video a planetei cu încă un video în care un vehicul se răstoarnă stupid încercând să ia probe peste puterile lui. Dar, pesemne că puterile pick-up-urilor noastre sunt într-adevăr uriaşe, întrucât ne-am zis „nu, dacă tot am venit până aici, nu renunţăm, de vor descurca bine maşinile!”.

Primul temerar a fost Ford Ranger Wildtrack, cu un imens motor de 3.2 litri sub capotă, capabil de 200 CP. Anvelopele lui Ranger nu sunt din alea specializate de offroad şi noi ne făceam grijă tocmai că maşina şi-ar putea pierde aderenţa în vârful pantei, unde unghiul pantei devenea maxim şi în încercarea de a se zmunci în sus se puteau întâmpla lucruri neprevăzute. Dar, totuşi, acele anvelope de pe Ranger au nişte lamele pe ele mai avansate decât nişte simple roţi de vară, aşa că Anatolie, aventurierul de la volanul lui Ford Ranger a cuplat tracţiunea integrală şi a blocat diferenţialul spate şi era gata să pornească. A urmat un moment în care toţi şi-au ţinut răsuflarea, de se auzea numai vuietul motorului lui Ranger, iar acesta şi-a croit drum cu forţă, dar cu înaintare constantă pe panta extremă. Hai, hai! Şi uite că a ajuns cu bine în vârful Movilei Măgura! De aici se deschide o viziune extraordinară la Moldova din jurul nostru, pe o rază de vreo 30 de kilometri cel puţin! Dacă n-aţi fost niciodată pe aici, veniţi!

Ford Ranger Wildtrack poza învingător pe vârful movilei. A urmat coborârea, unde am folosit sistemul de asistenţă la coborâre. A trecut la fel de bine. Apoi a venit şi rândul lui Nissan Navara. Bogdan, colegul nostru aventurier din România, a cuplat iniţial şi demultiplicatorul de cuplu, pe lângă tracţiunea integrală şi blocajul de diferenţial al punţii spate. Dar adevărul e că demultiplicatorul ne încetineşte nedorit de mult, iar forţa motorului în regim normal este şi aşa suficientă pentru a propulsa maşina către pisc. Aşadar, Bogdan a pus înapoi maşina în regim obişnuit H4, lăsând diferenţialul spate blocat şi a urcat cu forţă în sus. Cel mai speriat, sigur, e cel de la volan, pentru că el are în acel moment o avalanşă de adrenalină şi endorfină. Dar toate sfârşesc cu bine la bordul unui asemenea vehicul, aşa că şi Bogdan cu Nissan Navara ajunge cu bine în vârf. Coborârea a fost floare la ureche, după asemenea experienţe.

Toyota Hilux e un pic mai lungă, ceea ce ne-ar putea pune în dificultate. Urc eu la volanul pick-up-ului nipon, cuplez de asemenea regimul H4 şi blochez diferenţial spate, apoi apăs pedala şi urc. La începutul pantei, am senzaţia că motorul are un turbolag nedorit, dar în scurt timp intervine turbina şi forţa devine instantaneu mai mult decât suficientă, împingând pick-up-ul cu forţă către culmile pământului de aici. Toate cele trei pick-up-uri au urcat, aşadar, cu bine pe aici!

Hilux s-a întors mai greu în vârful movilei din cauza dimensiunilor, dar a făcut-o până la urmă şi a coborât în siguranţă, de asemenea asistat de funcţia aia de ajutor la coborâre, ce menţine o viteză constantă şi sigură.

Noroi, noroi şi iar noroi!

Aţi putea crede că aceste experienţe ar fi de ajuns pentru un punct culminant al zilei, însă Movila Măgura poate fi un punct culminant doar la propriu, vând vorbim de altitudine, pentru că experienţele culminante nu se opresc aici. A urmat un scurt popas în Ungheni, iar de acolo al luat-o spre sud pe traseul R2, după care am deviat-o pe drumul local L394. După satul Zberoaia, însă, traseul este din nou doar pământ.

Şi tot înaintând, la un moment dat pământul s-a transformat într-o zonă lungă de noroi, şi cât priveam în faţă tot noroi vedeam. Se vede că de aici încolo zilele astea o fi plouat intens. Ce să facem, să înaintăm pe aici? Dar dacă noroiul va fi şi mai mare mai încolo? Răspunsul e firesc – sigur că înaintăm, doar conducem nişte pick-up-uri neînfricate! Şi s-au descurcat toate trei de minute, dragii noştri! Şi e atât de antrenant să conduci un asemenea vehicul prin aceste condiţii!

Seara pe deal

Au urmat satele Nemţeni şi Obileni, apoi de la Oneşti am dat-o într-un sprint fără oprire mai departe. Seara aveam stabilită o întâlnire cu un fermier din Pleşeni, iar până acolo încă mai e o cale lungă. După Cărpineni, traseul a devenit din nou de-a dreptul idilic, iar când zic asta, înseamnă o frumuseţe de-ţi taie respiraţia, mai magnifică decât frumuseţile prin care tot circulăm şi care au devenit deja parte firească a peisajului. După Mingir a urmat şi un drum de prundiş, apoi sprintul nostru a continuat până spre Pleşeni şi Cociulia, unde am dat bineţe eroului nostru şi l-am urmat spre câmpul lui. Constanin Putregai e numele lui şi e agricultor de când se ţine minte, ultimii vreo 27 de ani muncind în gospodăria pe care o are azi! De această dată e vorba de unul din cei mai mari fermieri ai Moldovei, care prelucrează vreo 12 mii de hectare şi care implică la muncă vreo 500 de oameni din satele unde are pământuri!

Despre el vă vom spune mai multe într-un reportaj separat, însă e clar că o asemenea performanţă poate fi atinsă doar cu tehnologii, iar Constantin e mândru să ne prezinte tractoarele sale şi noua sa semănătoare KINZE. Acum, în faţa noastră semănătoarea seamănă floarea-soarelui, plantând seminţa în pământ într-un soi de formulă cu paritate la rânduri, inserând totodată şi tratamentul bacterian potrivit, dar şi îngrăşămintea necesară. Despre toate acestea vă vom spune într-o altă istorie separată, şi vom avea multe să vă povestim, că am întâlnit apusul aici, pe deal. Da, dragii noştri, era seară pe deal, iar coloana maratonului era în mijlocul câmpurilor moldoveneşti. Aventurierilor noştri nu le e frică de praf şi nici de a-şi sufleca mânecile, aşa că am plecat abia când luna era sus pe cer.

Luminile maşinilor noastre – adică farurile – au putut fi repede caracterizate şi două din ele au caracteristici ce pot fi criticate. La faza scurtă Toyota are o limită de iluminare prea scurtă pentru offroad vreo 5 metri în faţa maşinii, dar ai vrea să vezi mult mai departe, plus că hotarul dintre zona iluminată şi neiluminată e unul brusc. Cu faza lungă e perfect. La Nissan, atunci când aprinzi faza lungă, dispare cea scurtă, ceea ce, pentru offroad, e din nou o incomoditate. La Ford Ranger e mult mai bine, ai parte de lumină bună întotdeauna.

De aici încolo, ziua noastră super condimentată a ajuns repede la final, pe un traseu de vreo 20 de kilometri spre Comrat. A fost o zi cu un milion de experienţe, dar atât de frumoase şi incitante toate! La un moment dat, după vezi atâtea sate şi atâtea frumuseţi, îţi vine un gând în minte. Poate şi politicienii noştri ar trebui să facă mai des asemenea tururi lungi prin ţară. Nu să facă întâlniri electorale, nu să spună vorbe de pancarte pe la aceste întâlniri, ci pur şi simplu să meargă prin aceste locuri minunate, să observe oamenii şi îndeletnicirile lor, modul lor de viaţă, ce le lipseşte şi merită schimbat pe de o parte, şi ce au ei valoros şi merită păstrat pe de altă parte. Să se îndrăgostească şi ei de ţară, până la urmă. Pentru că, dragii noştri, ai putea fi cel mai „nepatriot” om din ţară, dar dacă vei merge atât de mult, printr-o varietate atât de mare de locuri şi experienţe, peste câteva zile tot vei murmura involuntar „ce ţară frumoasă!” Iar dacă oamenii îşi iubesc şi-şi admiră ţara, nu pot decât să vrea binele ei. Să ne iubim, deci, cu toţii, ţara!
DISTRIBUIE PRIETENILOR:
GALERIE FOTO (88 IMAGINI):
ALTE ŞTIRI RECENTE:
© 2021 Online Media
Urmăreşte-ne şi pe:
Facebook
YouTube
Instagram
Telegram
Twitter