Ford Mustang

Recunosc, Ford Mustang m-a fascinat dintotdeauna prin filosofia sa de muscle-car, prin îndrăzneala de a fi brutal şi natural într-o lume a agresivităţilor plastice. M-au fascinat în egală măsură modelele vechi şi clasice, din anii ’60 şi ’70 ai secolului trecut, dar şi Mustang-ul renăscut de la sfârşitul anilor 2000, care reuşise să transpună filosofia clasică de design într-o nouă interpretare excelentă. Şi totuşi, în rândurile europenilor – privaţi în epoca nouă de brutalitatea lui Ford Mustang, pentru că acesta era indisponibil pe bătrânul continent – modelul renăscut îşi câştigase o reputaţie de maşină necioplită, pe alocuri cu soluţii inginereşti arhaice, care nu prea ştie cum să pună puterea pe asfalt.

Dar iată că de curând cei de la Ford au lansat o nouă generaţie Mustang, una în care au fost aplicate nenumărate tehnologii noi, o nouă arhitectură a suspensiei spate şi noi motoare. Puriştii s-au grăbit să se întrebe dacă nu cumva Mustang îşi va pierde brutalitatea şi naturaleţea legendară, mai ales că printre noile motoare s-a regăsit şi unul turboaspirat cu doar 4 cilindri...

Vara lui 2015. Ne pregăteam de o expediţie majoră cu echipa noastră şi unul din mebrii echipei, Anatolie, a adus vorba de Mustangul pe care-l avusese timp de câţiva ani, Mustangul renăscut care tocmai ieşise din producţie. „Era un animal, dar era atât de plăcut! Şi astăzi, când nu-l mai am, îmi amintesc de el cu emoţie!”...

În toamnă, la câteva luni depărtare, serveam o cafea în Slovacia cu unul din jurnaliştii auto dintr-o altă ţară est-europeană. Tocmai condusese noua generaţie Mustang. Cum ţi-a părut? – îl întreb. „Nu prea impresionant, cu motorul V8 mai merge cât de cât, dar interiorul e de o calitate cam mediocră de tot”. Am ridicat o sprânceană în sus, am pus încă o lingură de zahăr în cafea şi mi-am zis că nu pot să mă bazez pe o asemenea părere. Trebuia să-l încerc pe propria piele. Trebuia să trec de poarta iadului eu însumi, ca să văd dacă voi avea parte de o mare dezamăgire sau de o mare revelaţie.

Anul 2016: „Alex, camarade, fă-ţi bagajele, poimâine zburăm în Germania!” „Ce vom face acolo”, zise Alex în timp ce-şi punea deja obiectivele în rucsacul lui de lucru. „Vom testa o mulţime de maşini senzaţionale, printre care şi noul, nebunul, de Ford Mustang”!

Peste câteva zile, într-o dimineaţă răcoroasă, intram la marginea oraşului Koln din Germania. Mă băteau câteva gânduri. Unul din ele era cel în care pariam cu mine însumi dacă ziua de azi va fi o mare dezamăgire sau o mare revelaţie. În celălalt gând mă mustram pe mine însumi pentru faptul de a fi uitat să detaliez cu cei de la Ford Europe un amănunt decisiv: oare vom testa astăzi un Mustang cu motorul 2.3 EcoBoost sau unul cu 5.0 V8? Iertat fie-mi conservatorismul, dar speram din toată fiinţa să avem parte de V8-ul imens, aspirat natural!

Peste ceva timp, aveam în mâinile mele cheia cu simbolulul calului în galop, o hartă cu un traseu recomandat şi o veste bună. Testăm un Ford Mustang GT 5.0 V8!

Fior de-nceput

Am deschis maşina galbenă ca focul, am urcat în habitaclul ei şi ochii mi-au fugit în primul rând la levierul cutiei de viteze manuale! Aoleu! Sunt într-un Mustang V8 cu cutie manuală – ce poate fi mai puritan de atât?! Mângâiam volanul din faţa mea, cu calul alergând pe el, priveam designul cu forme rectangulare – lat şi masiv, consola lată cu comutatoare pe ea, tunelul central lat, cu frână de mână mecanică pe el, îmi simţeam corpul bine împrejmuit de scaunele Recaro, tapisate cu piele. Toate astea n-au durat decât o clipită, pentru că următorul pas logic nu s-a lăsat prea mult aşteptat. Am apăsat butonul roşu. Maşina a tremurat şi de sub capotă a răbufnit urletul dulce al imensului motor V8 de 5.0 litri! Nu m-am putut abţine de a mai apăsa un pic pedala acceleraţiei pentru a-l provoca la nişte turaţii, aşa, stând pe loc. Doamne, ce sunet! Mă simţeam eroul unui film de acţiune, care e gata să dispară la volanul muscle-car-ului său şi să-l alerge sălbatic pe drumuri pustii... Puţine maşini reuşesc să te fure cu desăvârşire în lumea lor din prima secundă, dar lui Mustang îi reuşeşte s-o facă. Şi nu, interiorul lui nu e lipsit de calitate – toate alinierile componentelor au o precizie conformă standardelor moderne, iar unele detalii metalice chiar lucesc a sportivitate. Da, pielea de pe scaune are nişte cute deja şi nici cea de pe volan nu pare prea premium, iar plasticul din partea de jos a bordului e mai rugos – dar toate astea nu sunt necalitative, şi ar fi păcat să aşteptăm piele fandosită de culoare bej într-un Mustang. Maşina asta e dintr-o altă poveste, în care nu luptă pentru titluri fandosite de premium sau non-premium, e dintr-o poveste în care luptă pentru inima ta prin sportivitate, decenţă, naturaleţe şi brutalitate francă! Şi nu-ţi ia decât un ciclu de bătăi ale tuturor celor opt cilindri de sub capotă să te regăseşti în mijlocul unui vis dulce. Ştiţi acea senzaţie când visezi şi în somn conştientizezi visul, dar nu vrei să te trezeşti tocmai pentru că e atât de dulce visul încât vrei să continue şi să continue? Exact aşa te simţi la volanul maşinii acestea! Iar eu mă simt aşa încă până a apăsa pedala ambreiajului şi a pune levierul cutiei de viteze într-antâia!

Fior de purgatoriu

A venit şi prima apăsare de ambreiaj şi cuplare de transmisie. Atunci când porneşti de pe loc cu un motor V8 imens, care trimite roţilor spate 421 CP şi 530 Nm, până şi senzaţiile din ambreiaj sunt altfel. Simţi în piciorul stâng menajarea puterii imense, iar în cel drept simţi un robinet magnific al puterii, de parcă un întreg ocean ar fi ţinut captiv într-un acvariu imens, iar ţie nu-ţi rămâne decât se deschizi robinetul pentru a-l lăsa să se dezlănţuie!

Volanul se simte destul de rigid, dar bine conectat cu roţile! E o legătură mecanică, metalică, nefiltrată, între el şi roţi. Şi simţi că asupra roţilor apasă un motor uriaş, care-ar putea împinge şi un camion!

Am circulat cu Mustangul ăsta prin oraş la început. Aţi putea crede că puterea imensă e inutilă în oraş, pentru că nu ai unde s-o dezlănţui. Paradoxal, dar nu este aşa! În maşina asta farmecul nu vine de la viteza maximă, ci de la modul în care ea ajunge până acolo şi nu e neapărat să treci peste 100 la oră, sau 200 la oră, ca să-ţi pulseze viaţa în vine. E fantastic de plăcut să accelerezi şi de la la zero la 50 km/h, abia ajungând în treapta a doua a transmisiei şi doar dacă vrei să rulezi încet şi constant mai cuplezi şi a treia. Timoneria cutiei de viteze e una excelentă, toate cuplările dându-ţi o senzaţie metalică şi directă în mână! Aş putea spune că e cea mai plăcută şi precisă cutie de viteze manuală din câte am condus vreodată! Nu ştiu cum e automata lui Mustang, dar senzaţiile din condusul Mustangului de test nu-mi lasă loc nici măcar să mă gândesc să vă recomand altceva decât cutia manuală! Cine-şi va fi cumpărat un Mustang de ăsta în Moldova, va fi un puritan înrăit, un pasionat profund, şi asemenea noţiuni pot fi compatibile doar cu cutia asta manuală excelentă!

Aşadar, răbufnirile de putere sunt vesele până şi-n mediul urban. Fireşte că nu poţi folosi toată puterea motorului! Dar e suficient să apeşi nici jumătate de pedală şi roţile încep a şuiera dulce, împingându-te în scaun, iar posteriorul maşinii începe a dansa sălbatic, fie că eşti în treapta-întâia, a doua sau chiar a treia! Dacă nu eşti atent cu dozarea pedalei de acceleraţie şi te lăcomeşti s-o dezlănţui pe toată odată la pornirile urbane, cu siguranţă ajungi într-un gard sau într-un edificiu. Maşina asta nu e pentru nişte băieţaşi papă-lapte, care nu ştiu s-o controleze, dar care ard de nerăbdare să demonstreze cuiva ceva. Maşina asta e pentru bărbaţii adevăraţi, cu braţe puternice pe volan şi priviri profunde înainte...

Sunt furat în lumea ei, a acestei maşini pe nume Ford Mustang. Am părăsit oraşul şi am ieşit pe un autbahn german aglomerat de un ambuteiaj matinal. Am apucat-o pe banda care înainta cel mai repede şi, în timp ce treceam cu 5-10 km/h pe lângă oamenii de alături, ambalaţi în maşini ultra-compacte şi inhibate, motorul maşinii mele scotea un gâlgâit dulce şi sonor la ralanţi. Urechile celor din maşini ultra-compacte şi inhibate se ciuleau, iar gâturile le întorceau involuntar capetele, într-o zvâcnire instinctivă a sufletului, care lupta cu civilizaţia din creierele lor şcolite de societatea modernă. Sunetul Mustangului meu era glasul păcatului în acel moment, care le amintea tuturor de plăcerea şi intensitatea gustului fructului interzis. Eram un intrus în purgatoriu, venit să-i ispitesc pe toţi cei ce nu-şi doresc decât tihna civilizaţiei. Păcătosule! Nu-ţi pasă de trendul ecologist, nu eşti ca noi, faci o gălăgie infernală de parcă nu ne-ai respecta pe nici unul dintre noi, de parcă n-ai respecta civilizaţia în general! – îmi spuneau atunci privirile lor în primele clipe. Apoi le vedeam ochii în oglinda retrovizoare, care jinduiau de libertatea sălbatică de care tocmai le amintisem! Îi vedeam iritaţi şi invidioşi pe libertatea animalică, deplină, a Mustangului. De la volanul unor maşinuţe tricilindrice care-şi opresc motoarele până şi la semafor de dragul dioxidului de carbon, Mustangul părea un impertinent nemaivăzut, un şarpe chemător la păcat, un fior demult uitat, care poate oricând şi în mintea oricui deschide o cutie a Pandorei ce ar răsturna orânduirea civilizaţiei din acea minte şi l-ar pune pe acel om să se complacă în mijlocul păcatului...

Apoi, am scăpat de ambuteiaj şi odată cu el de purgatoriu, iar în scurt timp privirile înlănţuite s-au pierdut în urma mea. Eram pe poarta libertăţii nelimitate şi nu ştiam dacă locul ăla e paradisul sau infernul, dar era cert că sună extatic de bine! A 3-a – vrooom, a 4-a un vroooom şi mai lung, iar acele turometrului şi vitezometrului nu se mulţumeau decât cu partea de sus a inscripţiilor. Fundul maşinii e în continuare un pic sălbatic din cauza puterii imense pe care o transpune nefiltrat pe asflat, dar n-aş putea spune că Mustangul are aderenţă proastă, în niciun caz! Conduc pe un autobahn curat, iar suspensia spate a muscle-car-ului nostru e reuşeşte să-i asigure maşinii o ţinută rutieră demnă, pentru că vorbim, totuşi, de o arhitectură Integral Link acolo! Fireşte, fiecare cuplare nouă a unei trepte se simte mecanic şi în senzaţiile punţii spate şi dacă eşti cam molâu în condus, oricând poţi fi scos în decor, printr-o selecţie naturală a evoluţiei. Dar dacă ştii cum să-i dezlănţui puterea fără zvâcniri în van, Ford Mustang te împinge în scaun cu o plăcere nirvanică. Acceleram nebuneşte până la 200-230 km/h şi, deşi pericolul sălbăticiei te pândeşte întotdeauna după colţul unei aripi, savurezi senzaţia unei puteri nemărginite, a unei dominaţii absolute pe asfalt. Deci, Mustangul de generaţie nouă poate ţine drumul în siguranţă, în mâinile unui bărbat, şi la 230-240 km/h!

Reveneam din nou la 140 - 150 km/h, apoi apăsam iarăşi pedalele, cuplând a 3-a sau 4-a şi răbufnind un nou episod acustic de V8 imens, care mă catapulta printre toate celelalte maşini, indiferent dacă erau limuzine, maşinuţe de oraş, sau coupe-uri sport. Mustangul V8 le invinge din priviri şi de la primul răget auzit de ei, înainte de orice intenţie de a concura cu el. E magnifică. Pur şi simplu magnifică maşina asta!

Fior de infern

Apoi, am ieşit de pe autostrăzile germane şi m-am pomenit într-o zonă plină de dealuri, cu un traseu ce trecea prin ele printr-o mulţime de viraje, care de care mai strânse, unele din ele ca nişte adevărate serpentine montane. Erau împădurite, iar umba copacilor păstrase un fel de rouă a dimineţii pe asfalt, iar toate astea, în combinaţie cu 421 CP şi 530 Nm aspiraţi natural, aruncaţi pe tracţiunea spate, înseamnă cod roşu de pericol. Scena devenise şi mai periculoasă pentru că unele porţiuni de asfalt erau complet uscate, iar altele insesizabil de umede, cu o umiditate ce n-ai fi putut s-o vezi din prima cu ochiul liber, ci doar s-o simţi prin derapajele roţilor!

Suspensia lui Ford Mustang ţine maşina excelent în viraje, în ciuda masivităţii maşinii, în ciuda greutăţii motorului şi a întregului muscle-car, dar totuşi luarea virajelor strânse e plină de suspans şi chiar pericol. Iar pericolul nu vine de la suspensie, ci tocmai de la puterea uriaşă, în dozarea căreia trebuie să fii extrem de precaut, pentru că rişti oricând să arunci maşina în derapaj. În mod normal, turarea un pic mai intensă a motorului, dar nu chiar în rotaţiile de top, îţi dă suficient cuplu cât să imprimi maşinii un vector potrivit în viraje. Aici, însă cuplul este uriaş chiar şi la turaţii joase, şi astfel dacă ajungi în turaţii medii puntea spate are toate şansele să-ţi fugă de pe carosabil într-un derapaj. Astfel, eşti întotdeauna într-o continuă provocare infernală în a-i exploata forţa nebună a motorului şi a o ţine în acelaşi timp în frâu suficient de bine cât să nu te arunce de pe cal. Te simţi ca şi cum ai călări un cal sălbatic, plin de forţă, dar suficient de nebun încât să te arunce oricând din şa, prespunând că are o şa pe el.

Dar tocmai de aici vine cea mai frumoasă parte a lui Mustang – senzaţia luptei continue cu stăpânirea puterii imense. Tocmai de aici vine brutalitatea lui, sălbăticia lui, plăcerea imensă cu care-l conduc! E total diferit de-o maşină sport germană, spre exemplu, care e echilibrată până la ultima piuliţă în transpunerea ideală a întregii puteri pe asfalt şi imprimarea unei traiectorii de precizie maximă. Aici e exact inversul – o putere uriaşă şi o traiectorie întotdeauna cu abateri de la linia imaginară, dar tocmai procesul de corecţie continuă a maşinii şi de aflare întotdeauna pe marginea unui imens abis e cel care te face să te îndrăgosteşti de maşina asta! Raţional vorbind, pe acelaşi traseu o germană va trece cu mult mai repede pe un asemenea drum curbat, ajungând la final prima, dar neamţul va ieşi din maşina germană cu faţa rece şi neutră, în timp ce tu vei ieşi din Mustang cu un rânjet sfidător de satisfăcut. Şi cine a învins, de fapt? Cel care a ajuns primul la final, sau cel care a ajuns al naibii de plăcut la final?

Sincer, mă bătea pofta unui drift nebun, dar pe drumurile astea extrem de înguste de pădure mă gândeam că maşina e mult prea sălbatică şi m-ar putea surprinde neplăcut la un moment dat. Aşa că am probat doar drifturi scurte şi delicioase, pornite cu uşurinţă prin simpla apăsare mai insensă a pedalei de acceleraţie. Cu siguranţă Mustangul ăsta poate topi anvelopele în drifturi lungi şi frumoase, dar el are nevoie de spaţii libere şi late, pentru că nu e la fel de predictibil ca o germană de performanţă şi e neiertător cu greşelile celui de la volan! Atât timp cât îţi laşi o rezervă de reacţie a derapajelor, totul decurge spectaculos şi frumos, dar chiar şi atunci ştii că eşti pe muchie de cuţit şi oricând te poţi tăia. Eşti în vâltoarea infernului, dar niciodată nu poţi şti când un trăsnet te poate lovi din cer...

Au urmat nenumărate viraje, diferenţe de nivel, pe care nu m-am grăbit să le trec repede, dar am accelerat de fiecare dată când a fost posibil cu savoare. Eram în această zi, la volanul lui Mustang, la volanul unei poveşti frumoase în plină desăfăşurare. Germania prin care conduceam îmi părea mai frumoasă ca niciodată, drumurile înguste din aceste păduri îmi păreau pur şi simplu perfecte pentru sălbatica maşină galbenă pe care o alergam. Sunetul V8-ul turat nemilos de mine făcea până şi iarba de primăvară de lângă drum să vibreze, scuturându-şi stropii de rouă rămasă de astă-dimineaţă...

Zonele împădurite au alternat cu altele deschise, dezgolind frumuseţea dealurilor de alături. Traseele erau libere de trafic şi noi puteam savura Mustangul cu o plăcere nediluată. Dar plăcerile astea nu pot dura la nesfârşit, pentru că un rezervor plin de benzină îi ajunge lui Mustang pentru un pic mai mult de 300 de kilometri înainte de aprinderea avertizorului de rezervă, dacă-l conduci în deplina-i savoare! Da, motorul şi sunetul infernal sunt lacome de benzină, maşina noastră indicând un consum de vreo 19, apoi de vreo 17 litri la sută. Nu e problema în consum, pentru că nu-ţi pare rău de nici măcar un litru un plus pentru plăcerea pe care o primeşti, e doar o senzaţie că trebuie să treci destul de des pe la staţia de alimentare, un fel de anxietate de autonomie dacă vreţi. Dar se poate trăi cu ea. Faci plinul şi mergi înainte pentru o nouă transă mecanică supremă!

Era deja aproape amiază, noi aveam câteva ore bune deja petrecute cu maşina asta şi ne îndepărtasem undeva în necunoscut, când a început a ploua! Oh, nu! Cu puterea lui Ford Mustang, o ploaie înseamnă pericol letal! Am simţit imediat cât de instabilă a devenit maşina la fiecare nouă apăsare a pedalei de acceleraţie mai intensă, la fiecare nou viraj. Puterea asta sălbatică pe un asfalt drept ca untul, nu are nevoie decât de un mic impuls de cuplu suplimentar, pentru a arunca maşina într-un derapaj, vrut sa nevrut! În acel moment inima mea a început a bătea şi mai intens şi mă simţeam în focul infernului, într-o luptă cu însăşi diavolul. S-a luat un Audi TT după mine şi în linie dreaptă am apăsat un pic, doar un pic mai mult acceleraţia şi m-am făcut nevăzut în faţa lui, lăsându-l umilit în spate prin forţa motorului meu. Dar aveam înainte nişte viraje nu prea stânse, dar suficiente cât să însemne pericol pentru Mustang pentru un asemenea traseu ud! Şi, fireşte, TT-ul m-a ajuns din urmă şi apoi mă tachina în spatele meu, râzând parcă de imposibilitatea mea de a-mi dezlănţui forţa de sub capotă. La următorul segment drept m-a depăşit, iar eu l-am ajuns apoi din urmă, dar, dar la numărul imens al virajelor de aici pe un asemenea traseu ud, mi-am zis că e mai bine să lupt cu păstrarea aderenţei decât cu o oarecare maşină de aici. Asta e, dragii mei, farmecul lui Mustang nu e în a merge pe traiectorii precise cu repeziciune, ci în a lupta să rămână pe acele traiectorii, cu spectacol şi savoare.

Şi când eu tocmai credeam că lupt cu diavolul în carne şi oase prin păstrarea aderenţei pe drumul ăsta ud, diavolul m-a bătut pe umăr, făcându-mă să înţeleg că adversarul meu de până acum era un simplu aghiuţă. A început să ningă! Temperatura de afară era exact la limita în care o ploaie poate să treacă în ninsoare şi uite că cel mai periculos scenariu posibil pentru un Ford Mustang GT 5.0 V8 încălţat în anvelope de vară tocmai se întâmplă! Vă imaginaţi cât e de greu să stăpâneşti o asemenea maşină pe un drum plin de lapoviţă, nu? E o luptă incredibilă, în care poţi să uiţi de dorinţa de a merge repede sau de a tura motorului, pentru că asta ar însemna să te pomeneşti la sigur alături de drum. Am condus cât am putut de repede şi m-am luptat cu posteriorul jucăuş al lui Mustang, tot prinzându-l, dar dintr-o parte părea că merg lejer şi negrăbit cu bestia asta. Din fericire, scaraoţchi a fost cam ocupat şi lupta a durat puţin, iar ninsoarea a sfârşit în curând. Dar mi-am învăţat lecţia – cu cât e mai alunecos drumul, cu atât ai dat mai tare de belea cu Mustangul! Şi nu, nu-l acuz pe Ford Mustang de asta, nu-l acuz nici măcar că ESC-ul pare să nu intervină aproape deloc, nici la motor, nici la frâne în asemenea situaţii, pentru că n-aş vrea să fie altfel, mai puţin sălbatic sau mai echilibrat. Pentru că atunci nu ar mai fi Mustang. Iar eu, astăzi, chiar şi în agonia unei lupte crâncene de a supravieţui pe acest drum îngheţat, tot iubeam Mustangul, tot eram captivat în lumea aia magică a lui şi tot aş fi zis că asta e cea mai tare maşină din câte am condus de multă vreme încoace! Să-l acuz acum că e sălbatic ar însemna să trec de cealaltă parte a baricadei, să mă alătur acelor mulţi din maşinile de tinichea civilizată ce-şi întorceau gâturile astăzi-dimineaţă, înlănţuiţi de cizelarea civilizaţiei dar jinduiţi de gustul libertăţii. Nu, prefer să rămân pe muchia asta de cuţit a răgetului V8 de sub capota lui Mustang cu gustul libertăţii în piept, chiar dacă e atât de greu uneori să-i faci faţă! Nu e treabă pentru nişte papă-lapte, e o treabă doar pentru bărbaţi adevăraţi, şi nici măcar nu e pentru toţi bărbaţii adevăraţi, ci doar pentru cei puţini ce ştiu să împingă cu forţă levierul unei cutii mecanice, ce ştiu să ţină cu forţă volanul în mână în miezul unei corecţii fine, în timp ce fundul maşinii fuge în derapaj, pentru cei ce ştiu să dozeze puterea chiar dacă au o în rezerve uriaşe, pentru cei ce ştiu să privească străpungător dincolo de parbriz spre drumul de dinaintea lor fără să se lase intimidaţi de canalele alăturate drumului care abia aşteaptă să ajungi în ele. E o maşină diabolică rău de tot!

Verdict: Ford Mustang

După un prânz într-un restaurant rustic german de înaltă clasă şi noi nenumăraţi kilometri la volanul lui Mustang aveam în capul meu un verdict fără echivoc despre noul muscle-car cu emblema calului galopând pe calandru. Cei care nu se simt atraşi de un Ford Mustang GT 5.0 V8 nu se simt atraşi de însăşi ideea condusului gustos. Nu poate să nu-ţi pacă maşina asta, nu poate pur şi simplu!

Da, noua generaţie arată bestial de bine, deşi primele imagini oficiale ne dădeau nişte îndoieli prin farurile mici din faţă. În realitate, însă, noul Mustang păstrează un limbaj de design inconfundabil, fidel tradiţiilor de la începuturi, iar în habitaclu ai şi o plăcuţă care să-ţi amintească despre asta „MUSTANG. SINCE 1964”. Habitaclul face uz atât de materiale de top, mai ales la partea inserţiilor metalice, cât şi materiale mai de bază, dar în interiorul noului muscle-car predomină totuşi senzaţia unei calităţi înalte, cu o filosofie bine ajustată spiritului acestui model. Pentru cei tineri în suflet, noul Mustang are parte şi de o mulţime de noi tehnologii multimedia, printr-un sistem intuitiv şi cu o calitate bună a afişajului grafic. În senzaţii de rulare, Mustang are o suspensie cu setări sportive, dar care absoarbe bine denivelările, reuşind să-ţi asigure un confort foarte bun şi la drum lung, confort care va fi sporit de plăcerea în condus. Noua arhitectură a suspensiei reuşeşte să transforme muscle-car-ul într-un bolid foarte aderent şi manevrabil chiar şi la viteze înalte, dar aici totul poate fi dat peste cap de puterea imensă a motorului, care poate pune roţile spate imediat în derapaj. Situaţia se complică în progresie geometrică de îndată ce carosabilul devine alunecos, atunci când Mustangul e de-a dreptul periculos şi trebuie să te lupţi cu el pentru păstrarea traiectoriei şi aderenţei. Şi tocmai aici e farmecul cel mare, în senzaţia unei maşini brutal de naturale, brutal de puternice, în condusul căreia ai nevoie de măiestrie adevărată de condus. Iar dacă măiestria ta întâlneşte puterea şi naturaleţea unei asemenea muscle-car, vei avea parte de cel mai savuros condus din câte ai simţit vreodată! În maşina asta, totul e făcut pentru plăcerea asta supremă de condus – de la design, volan şi motor, până la cutie de viteze, tracţiune şi sunetul ieşit de pe ţevile de eşapament! Şi totuşi, plăcerea asta supremă de condus e absolut diferită de cea a unei nemţoiace sportive, sau chiar a unei japoneze sportive – aici totul e aproape înspăimântător de natural şi direct, ca şi când ai apuca taurul de coarne şi ai constata pentru prima dată cât de ascuţite pot fi coarnele unui taur! Şi, ca să vă răspund dacă testul de azi a fost o mare dezamăgire sau o mare revelaţie, vă voi spune în noaptea de după test am visat sunetul motorului V8 de pe Mustang şi m-am surprins în vis conducându-l din nou, ca un copil care-şi derulează din nou scenene unei zile frumoase în somnul de după acea zi. A fost ziua unui mare vis împlinit pentru mine, iar trăirea visului a fost mai intensă decât aş fi putut spera. Apeşi pedala acceleraţiei şi de sub capotă de dezlănţuie sunetul ameţitor al unui V8 imens, iar maşina te împinge brutal în scaun şi tu începi din nou lupta păstrării aderenţei în vârtejul puterii nebune ce iese din motor. E un motor aspirat natural şi puterea urcă progresiv odată cu turaţiile, fiind imensă la început şi infinită în vârful turaţiilor, încât niciodată n-ai senzaţia că ai reuşit s-o storci chiar pe toată din motor. Din fericire, noul Mustang GT 5.0 V8 mai şi frânează bine, graţie frânelor Brembo. E o maşină dramatică, diabolică, amorală, pervers de plăcută, o maşină a păcatului şi a nebuniei maniace. Nu se recomandă celor slabi de inimă. Dar, doamne, cât e de plăcută pentru cei tari de inimă, pentru cei cutezanţi şi puternici, pentru cei ce înzrăznesc să păşească în infern şi să-l ia pe diavol de coadă, turându-l la vreo cinci mii de bice V8 pe minut! Servus!