„Trezirea! Mai repede, băieţi, avem nevoie să ne grăbim, să fim la timpul potrivit la feribotul spre Africa!” – aşa a

început ziua de ieri în echipajul nostru expediţional. Eram în Spania, încă, aproape de orăşelul Algericas şi, deci,

aproape de strâmtoarea Gibraltar. Aveam cumpărat un bilet dus-întors la feribotul spre Maroc, iar plecarea

plecarea spre Africa era
programată pentru ieri dimineaţă, la 08:00. În biletele noastre scria că ajungem pe la 09:00. Ştiam, însă, că Maroc are un fus orar cu două ore în urmă faţă de Spania, iar în biletele de pe feribot se indică, de obicei, ora locală a plecării şi sosirii. Să fie nevoie, oare, să călătorim tocmai 3 ore cu feribotul pentru a traversa acest mic spaţiu

maritim numit strâmtoarea
Gibraltar? Ah, nu! Secretul era
ascuns în altă parte. Regiunea Ceuta, acolo unde urma să ajungem noi cu feribotul, aparţine Spaniei – e un teritoriu strategic de câţiva kilometri

pătraţi aflat sub jurisdicţia Spaniei, iar în acel petic de pământ funcţionează fusul orar al Spaniei. Aşa că am mers cu feribotul doar o singură oră.

Spiritul unei alte culturi se simţea încă de la bordul feribotului. Acest spirit era emanat de oameni, de micuţul bar din centrul feribotului, de cafeaua de acolo, de punctualitatea aproximativă cu care am pornit. Însă peste vreo oră ancoram la ţărmul Africii, iar noi urcam toţi trei la bordul antilopei noastre – aşa am

botezat-o între timp pe Opel Insignia Country Tourer – şi păşeam pe uscatul Africii. Aici am avut prima mare surpriză! Sistemul de navigare al maşinii înţelege doar regiunea Ceuta din tot continentul african – în rest n-are habar de drumuri, ţări sau localităţi. Întreaga Africă e o regiune opacă şi necunoscută pentru el! Echipajule, ce facem? Mai avem o tabletă cu un sistem de navigare, care are harta Marocului, dar nu şi posibilitatea de ghidaj prin ea. Hmm... Africa ne-a întâmpinat foarte dur din prima clipă. Ce să facem, ce

să facem? Trebuie să căutăm soluţii. „Vom cumpăra o hartă de hârtie, neapărat, iar până atunci ne ghidăm de indicatoarele rutiere, care par a fi destul de clare. Urmăm direcţia oraşului Casablanca iniţial, iar apoi spre Marrakech!”.

Până a ajunge, însă, în Maroc, din punct de vedere tehnic eram încă în Ceuta. Deşi Marocul e la vreo câţiva kilometri depărtare, spaniolii colonizatori de aici nu s-au obosit să pună indicatoare mai clare despre direcţia corectă de deplasare. Am comparat

noi hărţile digitale pe care la aveam şi am orbecăit drumul corect. Abia când ieşisem la ruta corectă, găsisem şi un indicator „Marruecos” – înainte.

În scurt timp eram la vamă. Ieşirea din Spania am făcut-o repede, fără opriri. Postul vamal marocan, însă, a însemnat vreo oră şi jumătate de comunicare, plăcută ce-i drept, cu operatorii vamali de toate rangurile, în consecutivitate strictă cu ierarhia funcţiilor lor. Prin vamă mişună o mulţime de oameni

ajutători, gata să te asiste să îndeplineşti un document corect, să-ţi şoptească la care funcţionar să mergi mai departe, să strige funcţionarul cutare, ca acesta să-ţi acorde mai multă atenţie mai repede, toate aceste servicii însemnând, bineînţeles, un bacşiş pentru acel ajutor. Ne-am zis că ar fi bine să ne conformăm acestor tradiţii locale, întrucât cei care-şi arată încăpăţânarea în asemenea ţări nu sfârşesc cu bine, de obicei, iar costurile încăpăţânării sunt mai mari. Aşa că n-am avut, de fapt, nicio problemă în a

trece vama Marocului, pur şi simplu numărul de funcţionari e atât de mare, şi procesele birocratice sunt atât de lungi, încât toată afacerea împreună a durat cam multişor. A trebuit, desigur, să le arătăm celor de la vamă documente confirmative din partea uzinei Opel, care ne-a oferit maşina pentru o asemenea expediţie şi care n-are nimic împotriva faptului că noi trecem cu această maşină tocmai pe alt continent. Eram pregătiţi de asemenea proceduri birocratice, iar germanii ne oferiseră cu mult timp în urmă toate

aceste confirmări. Şeful biroului vama a dorit să comunice personal cu noi, aflând mai multe despre expediţie. A părut în final plăcut impresionat şi le-a spus şi celorlalţi că e vorba de o expediţie frumoasă şi benefică pentru Maroc, deci ei ne susţin intenţiile. Ne-au şoptit, însă, că dincolo de Marrakech temperaturile vor fi toropitoare...

Şi uite că într-un final am auzit un „bun venit în Maroc” şi am putut urca la bordul lui Opel Insignia Country Tourer ca să alergăm spre tărâmurile Africii!

Aveam rezervorul plin cu diesel din Spania, însă era clar că va fi nevoie să mai alimentăm de 1-2 ori, preferabil atunci când rezervorul ajunge la jumătate din cantitate, pentru a mai dilua combustibilul în eventualitatea în care ne poticnim de un diesel mai dubios.

Am mers orientându-ne după indicatoarele rutiere, cu un pic de verificare cu harta noastră digitală. Harta digitală, însă, ne poziţiona cu întârziere în sistemul său, aşa că atunci când drumurile se despărţeau tot după

semne trebuia să ne ghidăm. Drumurile de aici inspiră deja pericol, mai ales pentru turişti. O mulţime de oameni stau pe margine, pescuind maşini pentru scopuri neclare. Cert e că trebuie să fim prudenţi la eventualele lor manevre şi să nu prea oprim, că altfel nu mai scăpăm de ei… Peste vreo 50 de kilometri am dat peste o staţie peco şi am cumpărat o hartă detailată a Marocului, pe hârtie, de acolo. Eh, ne vom aminti de vremurile de demult, dragii noştri, o hartă de hârtie e o chestie absolut necesară într-o ţară ca Maroc, pentru că marile corporaţii

producătoare de sisteme de navigare şi hărţi abia de curând şi-au mai dedicat eforturile acestor regiuni!

Am oprit în scurt timp să aruncăm o privire spre portul Tanger, iar apoi am revenit pe autostrăzile marocane şi ne deplasam spre Rabat, capitala ţării. Da, Marocul are autostrăzi de o calitate neaşteptat de bune, care leagă marile oraşe! Aşa că primii vreo sută de kilometri au fost plictisitori de civilizaţi!

Relieful devenea tot mai interesant, dar atât Rabat, cât şi Casablanca, sunt

oraşe situate pe coasta Atlanticului, iar apropierea de coastă le asigură o geografie mai verde. În capitală n-am intrat acum, pentru că o vom face atunci când vom merge înapoi spre Europa, însă în Casablanca, după vreo 400 de kilometri de drum prin Maroc deja,

ne-am hotărât să intrăm, totuşi. Anatol visa la un oraş riveran frumos, în stilul minunatei Havane din Cuba, cu clădiri albe şi curate, cu o stradă marină plină de cafenele drăguţe, iar în una din ele ne-am fi oprit, eventual, ca să luăm un prânz cu toţii, pe malul oceanului. Dar aici e Africa, dragii noştri, şi realitatea a fost înspăimântătoare în raport cu aşteptările. Traficul urban e infernal, fiecare urmează propriile reguli şi

traiectorii şi trebuie să fii cu ochii
în 16 ca să nu te pomeneşti
zgârâiat de cineva sau chiar
accidentat mai serios. Maşinile
de aici n-au nicio piesă neafectată,

semn că eventualele contacte dintre ele sunt la ordinea zilei şi nimeni nu se mai oboseşte să le documenteze statistic. Aşa că am condus pe aici cât am putut

de vigilenţi şi prudenţi.
Iar cât priveşte
Casablanca, nu
exista decât o

scurtă stradă marină, lângă o
moschee, fără prea multe cafenele
pompoase. În plus, în Maroc mai
sunt câteva zile de Ramadan,
renumitul post musulman, iar
aproape toate localurile şi vizuinele
sociale au obloanele trase în jos
până la lăsarea întunericului. Iar
în întuneric turiştilor nu li se
recomandă a explora ţările
africane…

Am parcat pe o stradă, în cele din urmă, pentru a explora împrejurimile şi a vedea dacă putem găsi vreun local să luăm prânzul totuşi. Era o stradă relativ centrală, însă gunoiul mocnea de jur

împrejur, aruncat pe unde vrei. De prin branhiile gurilor de canalizare răzbătea un miros ucigător, care făcea toată această atmosferă să pară putredă, îmbâcsită cu senzaţii olfactive greţoase şi extrem de murdară. Nu vă veţi mira, deci, că ne-a pierit repede gustul de un prânz luat pe aici. În schimb, Anatol

a găsit magazinul unui operator de telefonie mobilă de pe aici, de unde a cumpărat o cartelă de internet mobil 4G, cu 7 GB trafic inclus, la doar 10 dolari. Acum vom avea Google Maps în timp real, acum vom avea internet de mare viteză la bord, în Africa! Spre surprinderea noastră, internetul 4G din Africa zboară cu o rapiditate nemaivăzută de noi în conexiunile de internet ale acestei expediţii! Ca să

vezi, ce ironie! Găsim cel mai rapid şi mai ieftin internet tocmai în Africa!

Am ieşit din Casablanca trecând printr-un ambuteiaj infernal şi haotic. Am început şi noi a folosi claxonul pentru că am înţeles că uneori e unicul mijloc de a-ţi bifa prezenţa pentru alţii. Şi am ajuns cu bine pe autobahn. Până aici fusesem taxaţi cu 100 de dirhami pentru folosirea autostrăzilor – cam 10 dolari – iar mai departe, spre Marrakech, ar putea urma o sumă similară.

Drumul spre Marrakech a fost mult mai pitoresc. Ne îndreptam spre inima continentului, lăsând coasta oceanului departe în urmă, iar temperatura termometrului a urcat văzând cu ochii spre 43 de grade Celsius. Priveliştile din jur erau capabile să-ţi taie răsuflarea prin magnificul lor. Periodic, se mai zărea câte o aşezare omenească pe alături, cu căsuţe mici din piatră şi lut, de aceeaşi culoare roşiatică, identică pământului african. Tot drumul până aici am menţinut viteza legală de 120 km/h pe autostrăzi, deşi am fi putut circula

mult mai repede judecând după traficul absolut liber. Iar într-o vale lungă, admirând priveliştile, ne-am desconcentat un pic şi când colo hopa! – un poliţist apare în faţă, direct pe autostradă, şi ne trage pe dreapta! Am fost prinşi cu depăşire de viteză, nu prea gravă, de 136 km/h în locul celor 130 km/h în care eşti iertat. A trebuit să plătim pe loc o amendă de 300 de

dirhami, adică vreo 30 de dolari. Deşi localnicii prinşi cu viteză păreau să se „descurce” mai rapid, poliţiştii au un comportament absolut oficial cu turiştii, mai ales cu cei cu plăcuţe de înmatriculare germane, ca noi. Aşa că amenda a fost plătită oficial, cu toate chitanţele însoţitoare. Eh, echipajule,

să fie doar ăsta momentul neplăcut al expediţiei! Cine n-o mai păţeşte din când în când! De fapt, a trebuit să credem pe cuvânt poliţiştilor, întrucât n-aveau nici un video să ne demonstreze viteza, ci numai declaraţiile lor de constatare... E Africa, doamnelor şi domnilor...

Drumul nostru de mai departe a fost martorul unor crâmpeie de furtuni de nisip. Era un cer magnific alături, iar apusul devenea tot mai iminent. Cu cât

mai aproape suntem de ecuator, cu atât mai repede apune soarele vara, aşa că nu e de mirare. După mulţi kilometri şi alţi vreo 75 de dirhami plătiţi pentru

autostrăzi (7.5 dolari) ajungeam şi în Marrakech. De fapt, aici sfârşeşte şi autobahnul. Mai departe ţara e mult mai sălbatică, iar drumurile sunt mult mai înguste, mai periculoase şi mai pline de aventuri în acelaşi timp. Astăzi le vom avea de înfruntat, întrucât vom trece

munţii Atlas pentru a ajunge în Sahara! Ieri, însă, atunci când am ajuns în Marrakech ne doream să mâncăm ceva mai mult ca orice. Proviziile noastre

ne-au potolit un pic foamea, însă ne doream o mâncare adevărată. Am explorat un pic străzile Marrakech-ului, apoi am parcat în faţa luxosului nostru hotel. Am rezervat unul din cele mai bune hoteluri din regiune prin Booking.com, pentru că ne doream

şi o cină inclusă, şi un dejun, şi o parcare mai ferită de public. Am aflat, însă, că cina avea să înceapă abia peste o oră. E Ramadan, domnilor. Ahh, ne-am aruncat genţile prin camere şi am mers să filmăm şi să fotografiem maşina expediţională la apus de soare. Şi bine că am făcut-o, pentru că, dacă la vest soarele lumina cerul şi vârtejurile

furtunilor de nisip,
atunci la est norii grei
năşteau fulgere spectaculoase.
Furtună în deşert, camarazi!

Antilopa noastră, Opelul nostru Insignia Country Tourer e un adevărat erou

până aici! Avem 7,730 km parcurşi în această expediţie deja, şi în tot acest răstimp maşina a funcţionat absolut impecabil. Chiar şi temperaturile

de 43 de grade şi năduful de afară nu o pun în dificultate! Nici praful, nici pietrişul, nici ritmul nebun de exploatare! Sperăm că „antilopa” noastră va continua în acelaşi ritm admirabil!

Era apus de soare în Africa. Soare de o parte a cerului, furia fulgerelor de cealaltă. Am urcat la bord şi ne-am întors la hotel pentru cină. Apoi am mers să ne odihnim oasele înainte de marea zi de astăzi! Pentru că astăzi ne vom îndrepta spre Sahara! Pentru că astăzi seara sperăm să ajungem cu bine într-o oază din deşert! Ţineţi-ne strâns pumnii!

Ilie Toma