Era dimineaţă devreme de tot când cei 3 aventurieri moldoveni se adunau pentru a porni în expediţia spre Laponia, ţara lui Moş Crăciun. Scrisorile copiilor din Moldova fuseseră încărcate în portbagaj cu o seară mai devreme şi tot el, portbagajul, mai reuşise între timp să adăpostească o mulţime de genţi şi valize, inclusiv tehnica lui Alex de fotografiat şi filmat. Putem spune cu certitudine, deci, că portbagajul lui BMW Seria 2 Gran Tourer e imens. Asta cu condiţia ca ultimul rând de scaune, cel de-al treilea, să fie pliat în portbagaj, desigur, fapt pe care noi l-am şi făcut pentru că suntem 3 oameni la bord până în Tallinn, apoi 4, şi pentru că, evident, avem nevoie de tot spaţiul uriaş al portbagajului deplin.

Ne-am pornit pe la ora 3 dimineaţă pentru că în ultimul timp traversarea

hotarului dintre Moldova şi România se lasă cu o risipă uriaşă de timp, cu regularitate şi fără vreo explicaţie ieşită din comun. După 100 de kilometri de traseu din Chişinău spre Leuşeni, am intrat la staţia Rompetrol din apropierea vămii pentru a face plinul şi a ne lua câte o cafea la bord după care am poposit şi în vamă. Ca de obicei, partea moldovenească a fost traversată în câteva minute, în timp ce la intrarea în România am stat peste 3 ore în rând. Aşa că rezerva de timp pe care ne-am asigurat-o s-a dovedit a fi foarte utilă.

Traversarea României pe timp de zi, mai ales într-o zi lucrătoare, este ea însăşi o peripeţie. Trafic intens şi lent, puţine ocazii de depăşire pe drumurile înguste ale ţării, iar cu un asemenea trafic depăşirile îşi cam pierd sensul, de cele mai multe ori. Ca de obicei,

traversarea munţilor Carpaţi prin zona Vatra Dornei a fost cea mai delicioasă parte a trecerii României. Aici se cuvine se spunem şi primele impresii despre BMW Seria 2 Gran Tourer, maşina care ne duce pe noi în această frumoasă expediţie.

Dacă vă mai amintiţi expediţia noastră din anul trecut, cu primul monovolum BMW cu tracţiune faţă, Seria 2 Active Tourer, fratele mai mic al modelului nostru expediţional din acest an, despre acea maşină spuneam că are o ţinută de drum incredibil de bună în viraje, fiind un adevărat BMW în segmentul vanurilor familiste. Ei bine, maşina din acest an e mult mai mare şi mai lungă, fiind construită pe aceeaşi platformă tehnică, dar care a fost niţel alungită. Evident, avem o maşină niţel mai grea, dar şi poziţia pe asfalt e extinsă din cauza ampatamentului mai mult. Iar toate astea îl fac pe Seria 2 Gran Tourer să aibă o ţinută de drum ceva

mai specifică unui monovolum mare. Abordarea virajelor nu mai e atât de delicioasă şi cursivă, aici trebuie să ai o întoarcere foarte lină a volanului pe traiectorie, ajutând maşina şi cu niţică acceleraţie, pentru a înscrie traiectoria dorită, altfel, dacă schimbi în mijlocul virajului unghiul volanului de colo-colo, atunci caroseria va genera un ruliu fizic specific maşinilor lungi şi înalte. E mai bine decât în cazul altor vanuri de aceeaşi talie, dar noi ne aşteptam la minuni inginereşti de la BMW, ştiind modelele lor mai compacte. Totuşi, ingineria genială a putut decât minimiza efectele fizice de neocolit, dar nu anula. Maşina asta se conduce foarte bine, plăcut şi manevrabil pentru un asemenea van, dar un pic altfel decât te-ai aştepta de un BMW.

La nivel de spaţiu interior, însă, BMW Seria 2 Gran Tourer e un uriaş, iar materialele de interior sunt de o calitate desăvârşită, conformă cu aşteptările pe care le poţi avea de la un BMW. Ilie şi Anatol au tot schimbat poziţia de şofat şi pasager dreapta în primul segment, şi, după 2,000 km, nu se plângeau de dureri de spate sau disconfort. De altfel, funcţia de memorare a poziţiei scaunului şoferului e o chestie extrem de utilă în asemenea situaţii. Alex, care ocupa deocamdată singur bancheta spate, se plângea iniţial pe un unghi prea vertical al spătarului banchetei, pe care am putut să i-l înclinăm mai tare datorită rezervei de spaţiu din portbagaj. Apoi Alex s-a plâns pe disconfort în zona şezutului, dar asta doar în primii 500 de kilometri, pe urmă acesta s-a împăcat

perfect cu maşina expediţională, nemaiavând nicio pretenţie.

Motorul de 192 CP al maşinii împinge bine şi are şi reacţii prompte, ajutate de cutia de viteze automată cu 8 trepte. La o depăşire mai rapidă, cutia retrogradează uneori 3-4 trepte pentru a pune motorul la treabă. Acolo sus, la turaţii mari, însă, motorul pare să aibă doar un pic mai multă putere decât la turaţii joase, şi altfel de multe ori ai senzaţia că ar mai fi nevoie de încă un pic de putere pentru o depăşire cu adevărat rapidă şi sigură. Cifrele de pe hârtie arată bine la acest capitol, dar în senzaţiile de condus asta e impresia, accentuată probabil, de faptul că suntem 3 adulţi la bord cu destul de multe bagaje.

În seara primei zile ieşeam din România, unde regimul traversării hotarelor are alte modificări, care, însă, îi avantajează în materie de timp pe cei care traversează graniţa cu paşapoarte moldoveneşti. Aşa că peste vreo 20 minute, cu tot cu rânduri, ne văzusem în Ungaria.

Odată cu lăsarea nopţii, provocările în a continua înaintarea erau ceva mai

mari. Ieşisem în curând pe o autostradă de lângă Debrecen şi ne îndreptam spre Kosice, Slovacia. Pe parcursul nopţii, cele aproape 24 ore de condus îşi spuneau cuvântul, aşa că au urmat câteva schimburi frecvente de şoferi, iar în timp ce unul conducea, celălalt îşi refăcea forţele printr-un somn scurt.

Trecusem şi Slovacia, iar peste ceva timp intrasem în Polonia. Într-o

localitate aproape de frontieră, ne-am pomenit cu o maşină cu girofar în spatele nostru. Am tras pe dreapta, era poliţia de frontieră a Poloniei, au dorit doar să facă verificări, preţ de vreo 15 minute, ce-i drept. Apoi ne-am continuat drumul şi în curând se făcuse dimineaţă. Ni se făcuse şi dor de un dejun „normal”, nu unul format din sandvich-uri de pe la benzinării,

aşa că am căutat o cafenea, un han, ceva. Am găsit un restaurant drăguţ cu un hotel, unde am putut mânca bine toţi 3 la un preţ total de vreo 12 euro. Între timp o altă maşină de poliţie parcare lângă noi, dar poliţiştii de acolo erau concentraţi în a-i pocni o amendă unui şofer de tir parcat în apropiere.

În partea de nord Polonia începe să semene tot mai mult cu o ţară scandinavă, cu păduri cu tot mai multe

conifere şi mai puţine localităţi. Ne-am continuat înaintarea cu noi schimburi de şoferi. Spre sfârşitul traversării Poloniei, am observat că sistemul de navigare îşi dorea să ne ducă printr-un colţ

de Belarus în Lituania, aşa că nu l-am ascultat o perioadă şi am ieşit din Polonia pe la Suwalki. În fine, intrasem în Lituania şi mai aveam o sută de kilometri până în Kaunas, oraşul

nostru de popas. Maşina se
murdărise între timp,
iar ultima parte a traseului
era umedă şi plină de tiruri,
care ne-au murdărit
şi mai mult. Aşa că
în Kaunas am trecut pe
la o baie bună. Da, e
o spălătorie automată,
şi unii ar putea spune că

acest tip de spălătorii ar trebui evitate, dar într-o asemenea expediţie nu prea ai timp să cauţi spălătorii fandosite, iar în multe ţări munca umană în spălătoriile auto este demult o istorie. Maşina a ieşit din spălătorie curată, cu excepţia hayonului spate, unde rămăsese noroi. A trebuit să o ştergem manual.

Se lăsă de seară când am ajuns şi la primul hotel de popas, cu o medie globală de consum pentru cei 2,000 km de 7.4 litri/100 km. Eram destul de istoviţi de lipsa normală de somn, însă mult mai tare ne era foame, aşa că am găsit online un restaurant în apropiere,

cu specific naţional lituanian, foarte recomandat de turişti, şi am mers pe jos până acolo, preţ de vreo 15 minute. Restaurantul s-a dovedit a fi plăcut, într-adevăr, şi am gustat bucate curioase pe acolo, dar am şi servit un soi de băutură de miere.

Între timp începuse ploaia, care ne mâhnise un pic referitor la perspectiva următoarei zile, de a murdări din nou maşina. Dar scrisorile copiilor, puse cu grijă în imensul sac roşu, erau în siguranţă în portbagajul maşinii.

Astăzi pornim, cu tot cu acele scrisori, mai departe spre nord. Vom traversa ţările Baltice până în capitala Estoniei, Tallinn, iar din acel loc echipei noastre i se va alătura şi Victor Guzun, un om deosebit cu o mare experienţă diplomatică, care cu siguranţă ne va fi de mare ajutor în comunicarea cu elfii şi cu adevăratul Moş Crăciun, dar şi în cucerirea Cercului Polar.

Aşa că mergem înainte cu scrisorile copiilor din Moldova, pregătite pentru Moş Crăciun! Urmăriţi-ne!

Ilie Toma