În ultima noastră relatare, de dinaintea filmuleţelor expediţionale, vă spuneam că poposisem într-un loc fantastic şi foarte izolat din Italia – Livigno – care mai e şi o regiune autonomă, cu preţuri

foarte atractive la combustibil şi servicii hoteliere. Dar vă mai spuneam şi despre faptul că e foarte greu să ajungi aici, noi fiind nevoiţi să traversăm un tunel îngust, pentru care am plătit 23 de franci elveţieni.

A doua zi dimineaţă, ne doream să o luăm pe alt traseu pentru a ieşi de aici şi a ne îndrepta spre nord. Am ales un traseu cu vreo 40-50 km mai lung, dar aveam timp la dispoziţie pentru a admite acest ocoliş, iar mai târziu aveam să zicem că alegerea noastră a fost poate cea mai inspirată!

Dimineaţa, am ieşit la balcon pentru a admira priveliştea de aici. Suntem între munţi uriaşi, iar temperaturile de aici

sunt cam cu 10-15 grade mai
coborâte decât în zonele din jur, aşa
că noaptea fuseseră minus vreo 5-6
grade. E o regiune într-atât de
frumoasă, încât mi-am promis să revin
cândva cu familia într-o vacanţă de iarnă.

Acum, însă, călătoria noastră la costum ajunge în ultimele ei zile, iar noi începeam să ne îndreptăm din acest punct spre Munchen, unde va trebui să returnăm maşina noastră expediţională celor de la BMW Group. Însă până în Munchen era cale lungă, pe care noi eram nerăbdători s-o savurăm!

Am început prin a savura o cafea italiană gustoasă la micul dejun, condimentată cu mici delicii culinare

italieneşti. Partea cea mai frumoasă, atunci când eşti în Italia, e că nu prea contează în ce colţ al Italiei te afli, pentru că aproape pretutindeni ai parte de bucătărie excelentă şi cafea gustoasă!

După dejun am ieşit afară şi maşina noastră era deja preîncălzită, graţie acelui sistem despre care vă vorbisem acum câteva zile într-unul din filmuleţe expediţionale. Am urcat la bord şi am

pornit o nouă zi de aventuri cu noua generaţie BMW Seria 5!

Traseul nostru a apucat-o iniţial spre sud-vest, apoi trebuia să mergem spre nord-vest şi abia apoi spre nord-est şi nord – făceam un ocoliş destul de consistent deci. Dar treceam prin nişte orăşele italieneşti frumoase, iar condusul maşinii printre ele era cu adevărat plăcut. Iar în scurt timp am dat din nou peste vama elveţiană şi de

această dată, pentru prima dată, am fost opriţi. Ni s-au cerut paşapoartele pentru verificări, dar totul n-a durat

decât vreo 5 minute, după care ni s-a urat amabil drum bun. De aici încolo, au început serpentinele!

Pe parcursul acestei expediţii la costum, am traversat atâtea pasuri montane, încât le-am pierdut deja numărul. Alex,

de pe bancheta spate, era cel care
începuse deja să protesteze împotriva
nenumăratelor viraje strânse, pe care
noi nu ne încumetam să le traversăm
încet cu o maşină care vrea să le
treacă repede. Dar felul în
care le traversaserăm
noi în zilele anterioare

a fost floare la ureche pe lângă episodul care avea să urmeze azi.

În prima parte a acestor serpentine frumoase, nu făceam decât să admirăm priveliştile tot mai frumoase care ni se deschideau de alături. Urcam la înălţimi, iar crestele munţilor de alături păreau

tot mai magnifice
şi mai frumoase. Brusc,
toată această frumuseţe începuse
să-mi inspire o plăcere cu totul
specială în condus. Parcă voiam să-i
descopăr performanţele la limită a
acestei maşini – pentru că o
condusesem şi eficient, şi mai

dinamic, dar încă n-o apăsasem tare de tot, în spiritul unui condus sportiv, chiar competiţional! Şi era păcat să sfârşească expediţia fără un asemenea episod!

Şi în timp ce aceste gânduri mi se perindau prin mintea mea, mă surprinsesem că abordez fiecare nou viraj mai cu încredere, mai cu dinamism. Între timp ne ridicasem la nişte

altitudini ameţitoare, iar piscurile înalte de alături erau toate acoperite cu nişte zăpadă groasă, imaculată. Eram pe la 2,000-2,300 altitudine acum fără să bănuim că vom ajunge prin asemenea peisaje şi eram pe un traseu pe care

arareori pofteau să treacă maşini în această perioadă. Aşa că în scurt timp ne-am pomenit abordând virajele în forţă deplină, împingând limita aderenţei maşinii către zona crepusculară a fizicii. Aaaah! Ce plăcere! Frână intensă

înainte de viraj, şi apoi perdala apăsată şi trecerea fermă a virajului, cu motorul de 6 cilindri vuind de plăcerea performanţei! Iar graţie sistemului xDrive aveam cuplul pe patru roţi în permanenţă şi aveam şi precizia dorită în traiectoria curbelor. Între timp, Alex începuse să tot pufnească în lupta cu G-urile laterale...

Eram în vârful lumii, la propriu. Goneam ca-n transă într-o Elveţie restrictivă, dar extraordinar de frumoasă şi bine că piscurile munţilor de pe aici n-au camere video şi radare... Apoi, ceva şi mai extraordinar s-a întâmplat.

Am ajuns din urmă un Volkswagen Golf R break. Observ că e un R şi le spun

camarazilor – „fraţilor, ăsta e mai puternic ca noi – noi avem 265 CP, el 300 CP, e mai uşor şi are şi el tracţiune integrală!”. „Care, break-ul ăsta?” – îmi răspunde Spartac, imitând un uşor dispreţ stereotipizat al conaţionalilor noştri pentru maşinile de tip break. „Da” – zic eu „break-ul ăsta poate rupe serios de tot!”.

Şi cel cu R-ul a început a aborda virajele mai dinamic, văzându-ne şi pe noi în oglindă, apoi peste încă vreo 5-6 viraje toată afacerea s-a transformat într-o cursă ca-ntre fraţi. „E bun şoferul,

băieţi! Frânează foarte tehnic înaintea virajelor, ia corect liniile curbelor, e bun băiatul!” – le zic eu şi apăs pedala la maxim să mă ţin după el. Viraj după

viraj, se naşte o goană
în tandem, ca între şoferi
profesionişti. Ne scrâşneau roţile în viraje şi ne turuiau motoarele de

mustul peformanţei prin aceste culmi ale lumii. Unele porţiuni lăsau se se vadă prăpastiile de alturi, iar Alex pufnea tot mai înverzit pe bancheta spate! „Alex” – îi zic – „dacă ajungi la momentul critic deschizi geamul şi-mi zici să frânez, dar ţine-te, te rog!”.

Şuierau anvelopele, încălzite de cele vreo 9 grade căldură de afară şi de condusul nostru. Erau nişte anvelope de iarnă, dar ţineau excelent trasa pe aici şi Seria 5 se ţinea dârz în tandem cu R-ul de 300 de cai din faţă. Venise o localitate pe traseu. R-ul încetinise la 50 la oră. Şi noi făcusem la fel. Am

traversat liniştit, până s-a sfârşit sătucul. Apoi R-ul din faţă şi-a zmuncit motorul în acceleraţie intensă. Şi noi am făcut la fel. Era o bătălie de gentelmani, cu respectarea regulilor de decenţă şi cu respectarea reciprocă. Nu conta să fie cineva învingător. Conta frumuseţea acestei competiţii. Şi goneam, dragilor,

goneam ne scrâşneau roţile pe marginea prăpastiilor alpine, iar magnificul BMW Seria 5 530d xDrive poate face faţă cu excelenţă unui asemenea ritm de condus!

Apoi, înaintea unui viraj, R-ul reuşise se depăşească o maşină, iar eu nu mai

reuşeam pentru că aveam trafic din faţă. Am încetinit, am aşteptat să trec virajul, apoi am accelerat din nou. Pierdusem R-ul din vedere şi camarazii mei îmi spuneau „gata, l-ai scăpat”. „Nu, fraţilor! Ne va aştepta, veţi vedea! Ne va aştepta!”. A urmat o localitate pe care am trecut-o tot cu 50 la oră. Apoi am

accelerat din nou şi peste vreo 2 minute am ajuns din urmă R-ul, care mergea agale cu vreo 70-80 la oră. Ne aştepta. Ne-a văzut şi cursa a reînceput! Foc! Era o cursă de gentelmani. Şi a fost cel mai magnific episod de condus la volanul noii Serii 5 din toată expediţia asta!

Ne-am făcut din mână în semn de salut reciproc atunci când drumurile noastre s-au despărţit, iar noi trăsesem pe dreapta. Frânele nu fuseseră supra înfierbântate, deşi le exploatasem la maxim. Are o rezervă bună maşina la

acest capitol, şi la frâne, şi la performanţe. Da, condusesem în regim Sport pe aici, evident, îl activasem şi chiar uitasem de el!

Băieţii au coborât din maşină să tragă aer curat. Alex era cam verde la faţă, dar rezistase. Ah ce condus! – exclamam cu toţii. După un asemenea episod, îmi zic camarazii, e greu să

redai cuiva prin cuvinte ce-am experimentat noi acum, e greu să transmiţi prin cuvinte sau imagini toate aceste senzaţii pe care le poate crea maşina – îmi zic camarazii mei. Eh,

ferice de cei ce vor ajunge să deţină noua Serie 5 într-o motorizare cu putere mare. Noi am stors un asemenea condus doar din 265 CP, dar ce-ai putea face cu şi mai mult

de atât! În compeţia noastră rămâneam un pic în urmă la acceleraţii, dar recuperam la trecerea virajelor şi am putut lupta dârz până în ultimul minut!

Cu inima bătând la 180 de bătăi pe minut, încărcaţi de adrenalină şi extaz, întrerupem relatarea noastră aici. Vă vom povesti în următoarea relatare

despre peripeţiile de mai departe... Pe curând, dragii noştri!

Ilie Toma