În ultima noastră relatare despre C-Class-ul redacţional, vă spusesem că-i făcusem o amplă pregătire de drum lung, înainte de a porni într-un road trip de peste 5,000 km. Iar astăzi dăm startul unei serii de relatări din acest road trip.
Una din cele mai mari tâmpenii admise de inginerii germani în crearea noului Mercedes-Benz C-Class este rezervorul de benzină de doar 41 de litri, făcut sub pretextul scăderii totale a greutăţii, dar şi sub pretextul unui consum oficial foarte mic. Să vedem cum ne-a jucat această „soluţie” inginerească festa de această dată!...
Ei bine, dimineaţa devreme pornisem din Chişinău şi ne planificasem să ajungem în seara aceleiaşi zile în oraşul Kecskemet, din Ungaria, pentru un popas nocturn înainte de prima noastră destinaţie palpitantă – Croaţia. Nu mai fusesem niciodată în Croaţia, deşi auzisem de nenumărate ori că e o ţară extrem de frumoasă. Şi uite că acum o vom cunoaşte la bordul lui C-Class.
Parcursesem încă pe întuneric traseul Chişinău-Leuşeni şi ajunsesem la frontieră cu un consum de doar 5.8 litri/100 km. O cifră cu adevărat bună, fireşte, însă pentru acest road trip lung, ne setasem o limită prishologică de 7.5 litri/100 km, limită pe care, din experienţele anterioare cu C-Class, ştiam că e posibil s-o atingem în ciuda zonelor muntoase pe care aveam să le trecem, maşinii mai încărcate şi condusului nu prea restrictiv. La pornirea din Chişinău resetasem şi pagina cu monitorizarea de lungă durată a calculatorului de bord şi uite aşa, eram gata de marele road trip.
După aproape vreo două ore de aşteptări la frontieră, am ne vedeam în România. Oraşul ungar spre care ne îndreptam e situat ceva mai la sudul Budapestei, aşa că era cumva logic să traversăm România pe partea ei centrală, făcând uz şi de noile segmente de autostrăzi, iar ulterior să mergem pe autostradă şi în Ungaria, direct spre Kecskemet. Aşa că am ţinut cursul spre Huşi, Tişiţa, de aici am luat-o pe trecerile montane superbe spre Braşov, ba chiar oprisem acolo şi pentru un mic dejun gustos în munţi, apoi o ţinusem spre Sibiu şi Arad. Aproape de Braşov, începi a gusta din autostrăzi încă de la centura oraşului, apoi spre Sibiu urci în sfârşit pe autostrada A1.
În Braşov oprisem la o staţie de alimentare pentru a face plinul, aveam jumătate de rezervor. La Mercedes-Benz C-Class C180, cu rezervorul ăsta standard de 41 de litri, te poţi simţi bine doar dacă ai peste jumătate de rezervor, întrucât jumătatea de jos a rezervorului pare să se epuizeze întotdeauna mult prea repede. Şi chiar şi atunci când ţi se aprinde rezerva de combustibil, realimentezi cu maxim 32-33 de litri, prin urmare din cei 41 de litri de volum total al rezervorului poţi miza realist de doar 30-33 litri dintre ei. O nimica toată pentru un sedan de segment D, iar unicul sentiment pe care au reuşit să-l obţină nemţii prin această soluţie tâmpă a fost cel de „range anxiety”, de anxietate faţă de autonomia maşinii, mai ales la drumuri mai întinse, când, după fiecare 300-350 km începe să te cam bată gândul să mai treci pe la o staţie de alimentare.
Ei bine, făcusem plinul la Braşov şi înaintam din nou mai liniştiţi. Cumva problema asta cu rezervorul o cunoşteam din prima zi în care C-Class ne este alături şi parcă ne învăţasem să trăim cu ea.
După munţi şi autostradă, media consumului crescuse la 6.7 litri/100 km. În apropiere de oraşul Deva, autostrada sfârşeşte, segmentul de mai departe nefiind încă finalizat. Urmează câteva zeci de kilometri pe drum extraurban orbişnuit, iar de aici te poţi îndrepta fie pe drum obişnuit mai departe spre Arad, fie te îndrepţi spre Făget şi urci pe autostradă, pe care poţi merge direct spre vama Nădlac. Noi ne-am zis că ar fi bine să mergem spre autostradă. Ca şi distanţă, faci mai mult dacă te îndrepţi spre intrarea pe autostradă, dar mizam pe o viteză mai mare de deplasare, cu care aveam să compensăm timpul. Mai târziu aveam să aflăm că nu câştigasem deloc timp, dimpotrivă, am pierdut câteva ore în plus.
Aproape de intrarea pe autostradă, se trece printr-o zonă cu serpentine frumoase, la înălţime, cu un vizor frumos spre peisajele de alături. Nivelul combustibilul se apropia de jumătate de rezervor, iar atunci ne-am gândit că ar fi bine să intrăm la următoarea staţie de combustibil să facem din nou plinul de benzină. Nu ne apăruse, însă, nici o staţie în calea, iar atunci ne-am gândit că eventual ne vom opri pe autostradă la vreo staţie – pe o autostradă nouă cu siguranţă există o infrastructură bine dezvoltată de staţii de alimentare mari la alegere.
Peste ceva timp intrasem pe autostradă şi sistemul de navigare ne anunţase că mai avem 152 km până la vama Nădlac. Aveam exact jumătate de rezervor, iar autonomia indicată era de încă 289 km. Îngrijorările încă nu ne vizitaseră, pentru că eram încă siguri că vom urma o mulţime de staţii de alimentare pe autostradă.
Peste mai mulţi kilometri, vedem indicatorul unei staţii peco pe autostradă şi intrăm, însă nici zare de staţie peco. Ah, de fapt era doar o pompă şi un chioşc, iar la pompa aia era un rând nebun de vreo 20 de maşini. „Eh, lasă că intrăm la următoarea staţie, e cam derizoriu ce se întâmplă aici”, ne-am zis şi am înaintat.
Mergeam pe autostradă cu o viteză relativ constantă de 130 km/h, iar peste vreo 40 de kilometri mai dădusem de o staţie peco. Nivelul combustibilului mai scăzuse şi primele îngrijorări începuseră să ne apară. La staţia peco – două pompe la fel de mici de te puteai împiedica de ele şi un rând de vreo 40 de maşini la fiecare, inclusiv şatre de romi în jurul lor. Ne-am zis că nu stăm aici, că la o adică autonomia maşinii ne indică faptul că putem ajunge şi până la frontieră cu benzina din rezervor, iar acolo sigur vom avea staţii – la frontieră întotdeauna sunt multe staţii de alimentare.
Am continuat să înaintăm şi nivelul combustibilului îşi mai tot reducea câte o liniuţă, iar cu fiecare nouă scădere a indicatorului, îngrijorarea noastră începuse să crească. Autostrada A1 de aici n-are nici o staţie normală, mare, de alimentare? Ce autostradă aţi construit, fraţilor?
Am schimbat indicatorul dintre cadrane cu autonomia, încă mai aveam o autonomie cam cu o sută de kilometri mai mare decât distanţa până la graniţă, dar nivelul de combustibil nu era deloc liniştitor. Un nou indicator că urmează o staţie peco – ne-am zis că acum e momentul să intrăm cu siguranţă şi să alimentăm. Dar aici – catastrofă. Vreo 100 de automobile cel puţin se înghesuiau la un alt grup de două pompe puse în aer liber. E imposibil să alimentezi normal pe aici la o oră normală a zilei!
Am continuat deplasarea. Se stinsese şi ultima liniuţă înainte de ultimele două, iar după ce mergi un pic cu doar două liniuţe, se aprinde şi rezerva de combustibil, o ştiam. Peste vreo 20 de kilometri, ni se aprinsese şi rezerva. Mai aveam vreo 20 de kilometri până la frontieră. Teoretic, nu trebuia să ne facem griji. Ajungem.
Pe parte dreaptă era Aradul şi ne bătuse un gând să ieşim de pe autostradă şi să alimentăm undeva în oraş, la o staţie normală, apoi să revenim. Şi avea să ne pară rău că n-am făcut-o. Am continuat înaintatea pe autostradă spre Nădlac, iar aici trebuie să ştiţi că vama Nădlac are două zone de traversare a frontierei – direct pe autostradă şi în afara ei, vama cea veche. Noi ne-am zis că vom traversa direct pe autostradă, că la sigur trebuie să fie mai multe ghişee şi trebuie să fie mai rapid.
Cu vreo 2 kilometri şi jumătate înainte de vamă, însă, am aflat cu stupoare că toate presupunerile noastre de infrastructură civilizată o dăduseră din nou în bară. Înaintea noastră se întindea un ambuteiaj de peste 2 kilometri până la vamă, iar noi eram cu rezerva de combustibil aprinsă... Ce situaţie stupidă! O autostradă de peste 150 km fără o staţie normală de alimentare, plus o maşină cu rezervor atât de stupid de mic, ne-au adus într-o situaţie absurdă acum.
Înaintam încet, iar sistemul start stop al maşinii ne mai ajuta să economisim carburant. Când, după mai multe staţionări, acesta avea deja nevoie de funcţionarea motorului, decisesem să oprim manual motorul, să deschidem geamurile.
Se stinsese încă o linie a rezervei de carburant, mai rămăsese doar una, care nu se stinge niciodată, ci doar începe a lumina intermitent la urmă. Autonomia scădea drastic din cauza staţionării, chiar dacă motorul nu lucra. După vreo oră de porniri şi opriri în ambuteiaj, mi-am dat seama că am putea să ne pomenim cu acumulatorul maşinii descărcat din cauza atâtor starturi. Văzusem deja maşini împinse pe alături. Ce să facem? Dacă lăsăm motorul să lucreze în acest ambuteiaj, riscăm să rămânem fără benzină, dacă îl oprim în permanenţă, riscăm să rămânem fără energie în baterie. Eram îngrijoraţi şi înciudaţi la maxim pe situaţia în care ajunsesem. Ne jurasem în acel moment să nu ajungem sub jumătate de rezervor niciodată. Îi pomeneam de bine pe cei de la Daimler, care s-au gândit la prostia asta de rezervor. Ne aminteam de B-Class-ul redacţional, cu autonomia lui combinată de 1000-1100 km...
Peste vreo două ore ajunsesem la frontieră. Maşina ne indica o autonomie de vreo 66 km, dar aveam impresia că mergem pe vapori de benzină deja, deşi tehnic maşina mergea absolut normal. În aceste două ore nu avusesem pe unde să ieşim de pe autostradă, decât să facem o rotaţie pe sub un pod înapoi. Am văzut pe harta sistemului de navigare o staţie de alimentare la 7 km după frontieră, în zona vămii vechi Nădlac. Pe partea nouă nu era nici o staţie pa partea românească şi se pare că nici pe cea ungurească. L-am întrebat pe vameş unde e cea mai apropiată staţie. Mi-a zis că acolo, în zona vămii vechi. Fir-ar să fie de infrastructură! Sper să ajungem până acolo!
Am trecut frontiera, era deja noapte, iar cei 7 km în linie dreaptă erau, de fapt 11 km de traseu. Nici o staţie de alimentare pe autostradă după frontieră în Ungaria, aşa că am ieşit la prima ocazie pentru a ne îndrepta spre vama cea veche Nădlac. Am mers prin sătucuri şi în sfârşit ajungem la staţia de alimentare cu pricina – un Lukoil. Aoleu! Fir-ar să fie de Lukoil! E închisă! Da, staţia de alimentare de după frontieră are program de lucru doar pe timpul zilei, iar pe la 22:30, cât era acum, era închisă.
Ne uitasem pe sistemul de navigare, autonomia ni se redusese şi mai mult cu această staţie eşuată, iar staţiile mai apropiate fie erau în nişte sătucuri în care ar fi putut să nu lucreze la fel ca şi aceasta, fie era prea departe ca să riscăm. Unica decizie logică, dar aparent ilogică, era să traversăm înapoi frontiera în România pe la vama cea veche, să alimentăm acolo, pentru că acolo existau mai multe staţii normale, şi apoi să trecem înapoi. Asta am făcut. Ne-am îndreptat spre vamă şi i-am zis vameşului că tocmai am trecut, dar avem nevoie de intrăm înapoi în Romania. „De ce?” – a zis ungurul. Ca să alimentăm cu carburant, că nu vă lucrează staţiile din regiune. „Păi ce, credeţi că-n Ungaria e doar o staţie de benzină, sau ce? Mergeţi înainte şi veţi găsi una”. „Nu vreau, bre domnule, nu vreau să risc şi nu e treaba ta.”, îi zisesem un pic mai iritat de tonul lui. Aşa că peste 5 minute eram înapoi în România şi remarcam că aici era mult mai puţină aglomeraţie la vamă. Ce nerozie a fost să trecem vama pe autostradă, aşteptând două ore în trafic – a fost o irosire totală de timp.
Imediat după frontieră, deja în România, erau staţii mari şi frumoase, de care vrei. Am intrat la un OMV cu un range de 59 de km, dar cred că încă maxim 9 km mai puteam merge cu maşina până ca range-ul să devină doar o liniuţă, iar tu să mergi la discreţia norocului doar.
Am ieşit din maşină ca fiind salvaţi, la pompa de benzină. Paradoxal, dar în rezervor au încăput doar vreo 37 litri de benzină. Teoretic, mai aveam patru litri, de vapori, cred că. E groaznic rezervorul ăsta de 41 de litri. Îmi zisesem că atunci când revin în Moldova, merg la distribuitor şi comand rezervorul opţional de 65 de litri, ca să-l instalez post-vânzare pe maşină, pentru că există un astfel de rezervor, care se poate comanda la achiziţie, pentru doar 75 euro şi pe care maşina noastră nu-l are doar din cauza unei scăpări de atunci a distribuitorului.
Eram cu plinul făcut, în sfârşit, şi încercam să disipăm tensiunea din aer, care ne cuprinsese. Ne-am dus din nou spre frontieră, în vreo 15 minute eram deja în Ungaria. Am mers înapoi spre autostradă, iar de acolo spre oraşul nostru de destinaţie. Vreţi să ştiţi unde era următoarea staţie de alimentare pe autostradă în Ungaria? Peste vreo 47 de kilometri de la frontieră! Noi cu siguranţă n-aveam să ajungem până acolo cu benzina pe care o aveam în rezevor. Aşa că traversarea repetată a frontierei a fost cel mai logic dintre lucrurile absurde pe care le puteam face. Iar un lucru pe care ne doream şi mai mult să-l facem ar fi fost să le dăm câte un şut inginerilor care au admis un rezervor de 35-37 litri real utilizabil pe o asemenea maşină, să le dăm câte un şut în fund, scuzaţi-mi expresia, pentru a-i scoate din laborator în lumea reală şi a-i pune să vadă cum se aplică în afara laboratului soluţiile lor inginereşti. Sunt zone pe această planetă în care staţiile de alimentare sunt mai rare decât pe autobahnele nemţeşti, dragi ingineri germani. Sunt zone pe această planetă unde concentraţia de populaţie e foarte rară, unde uneori o staţie nu funcţionează şi vrei să ajungi la alta, unde vrei să ai o autonomie cât de cât pe o maşină, nu să stai doar cu gândul la alimentare la fiecare 300-350 km. Eh...
Pe aproape de miezul nopţii ajunseam în Kecskemet, oraş în care, apropo, există o uzină Mercedes-Benz, aici asamblându-se A-Class, B-Class, CLA şi GLA. Am mers către hotelul nostru – unul absolut elementar, care să aibă câte un pat de dormit şi un mic dejun dimineaţa – întotdeauna luăm hotele absolut elementare şi ieftine când avem nevoie doar să ne tragem sufletul pe timp de noapte în decursul unui condus mai lung.
Ziua următoare se arăta mult mai pozitivă pentru noi. Urma să ne îndreptăm spre coasta Croaţiei, spre civilizaţie, spre locuri frumoase şi plăcute în condus. Am început cu stângul acest road trip, dar cine ştie, poate lucrurile plăcute de mai departe vor compensa această experienţă!
Vor urma noi episoade în curând!
ERATĂ: În urma acestui articol compania Lukoil a venit cu o precizare, menţionând că întreaga reţea de staţii din Ungaria a fost expusă la vânzare încă în anul 2014 şi nu-i mai aparţine, prin urmare nici staţia închisă, pomenită în articol nu avea cum să fie operată de Lukoil la data de azi.
