Road trip cu Mercedes-Benz C-Class, Episodul 3: Ajungem în inima adevărată a Italiei, după peste 2,500 km parcurşi
2 Octombrie 2017, 08:02
În ultima noastră relatare despre
marele road trip cu Mercedes-Benz
C-Class C180 W205 vă spuneam cât
de încântaţi fuseserăm de coasta
Croaţiei şi în general de această
ţară, pe care o vizitaserăm pentru prima dată. Tot atunci vă spuneam
că urma să ne îndreptăm spre
coasta Italiei şi, la cât de fascinaţi
am fost de Croaţia, ne întrebam deja dacă Italia ne va surprinde mai mult decât atât pe coasta ei.

Din Croaţia până în Italia urma să avem un traseu de vreo 600 km, pe
care urma să-l facem într-o singură zi, aproape în întregime pe coasta mării Adriatice sau aproape de ea. Iniţial trebuia să trecem prin Slovenia, după care să intrăm în Italia aproape de oraşul Trieste, iar de acolo pe autostrăzi până aproape de Veneţia,
după care să ne continuăm drumul în afara autostrăzilor cât mai aproape de coastă. Pe hartă drumul arăta extrem de apropiat de mare, prin urmare ne gândiserăm că vom avea o privelişte excepţională şi vom savura condusul acelei zile. Seara trebuia să facem un scurt popas în Rimini, după care să ne mişcăm mai departe a doua zi.

Am ieşit din Opatija – orăşelul croat în care poposisem cu o oarecare părere de rău şi cu o promisiune că ne vom mai întoarce acolo. Am făcut şi plinul la o staţie de alimentare din apropiere şi
am ieşit în scurt timp pe autostradă. Drumul n-a fost lung, întrucât în scurt timp am ieşit de pe ea şi am apucat-o spre hotarul sloven.

Mai aveam vreo 5 km până la hotar, însă am nimerit deja într-un ambuteiaj. La început chiar am crezut că e vorba de dificultăţi obişnuite de trafic, însă în scurt timp am văzut că era, de fapt, rândul până la vamă. Ne-a costat cam o oră şi jumătate de înaintări ca melcul.
Desigur, cu motorul pornit, sistemul de climatizare operaţional şi tot aşa mai departe. Dar nu ne plângeam, pentru că aveam o medie globală cam de 7.1 litri la sută de când am pornit din Chişinău, iar noi ne estimasem o limită confortabilă de 7.5 litri la sută.

Segmentul de condus prin Slovenia a fost fantastic. Slovenia a fost o altă ţară pe care am vizitat-o pentru prima dată
şi am avut norocul să nimerim într-o regiune declarată de UNESCO drept patrimoniu natural – într-atât de frumoasă este. Dealuri, munţi nu prea înalţi, trasee şerpuitoare, copaci pe margini – totul de o verdeaţă intensă, scăldată de o lumină caldă a soarelui. Au fost vreo 40 de minute de condus înălţător, în care am savurat C-Class-ul, muzica fină de la bordul lui şi manevrabilitatea lui excelentă în aceste curbe de vis. Poţi exploata un automobil şi poţi să mergi cu el pe rutele tale cotidiene fără să simţi prea multă savoare de condus şi e suficient să ieşi o dată sau de două ori pe an pe nişte asemenea segmente savuroase de drum, ca să-ţi zici în acele momente că ai făcut alegerea corectă a maşinii,
ca să-ţi zici că ai de-a face cu o maşină superbă.

Între Slovenia şi Italia nu există vamă propriu-zisă cu staţionări, aşa că aici n-am mai pierdut timp. În clipe numărate, după Trieste, eram deja pe austrostrăzi şi conduceam cu tempou stabil de aproximativ 130 km/h. Aproape de Veneţia am intrat într-una din staţiile de alimentare de pe autostradă şi am făcut plinul la un preţ arzător, de vreo 1.87 euro pe litru. Aveam să ne dăm seama mai târziu că am făcut o greşeală de a fi alimentat pe autostradă, pentru că la staţiile din afara autostrăzilor se putea găsi benzină la preţ de sub 1.60 euro pe litru.
Segmentul pe care noi îl aşteptam să fie drept înălţător, dintre Veneţia şi Rimini, pe coastă, a fost de fapt extrem de plictisitor şi lent. Deşi geografic drumul e aproape de mare, aproape că n-am văzut deloc marea, din cauza unei coaste neîngrijite, mărginită de copaci. Iar traseul îngust a însemnat mult trafic şi o viteză medie de deplasare mai mică decât prin satele României. Extrem de plictisitor, deci, dar eficient pentru consum, întrucât media pentru acea zi scăzuse de la 8.8 pe la 5.6 litri la sută datorită orelor de condus lent.

Seara am ajuns în Rimini şi am fost din start dezamăgiţi de oraş în rolul său de staţiune de mare. Aglomeraţie
extremă, murdărie, zone de distracţii cu automate de joc ca-n anii ’80 ai secolului trecut şi multe birturi insalubre – un fel de Odesa cu accent italian, ba chiar şi Odesa pare mai dezvoltată în ultimii ani. Ne-am zis că a doua zi dimineaţă plecăm cât mai curând. Maşina a trebuit s-o parcăm la un teren îngrădit drept parcare, la vreo 4 cartiere distanţă de hotel. Din fericire, la restaurantul hotelului am dat peste o chelneriţă din Moldova, cu care am mai schimbat câteva vorbe de suflet şi care ne-a mai dat o notă pozitivă acestei
seri ursuze. Dar răspunsul la întrebarea noastră de mai devreme, dacă litoralul Italian de aici va fi mai frumos decât cel croat, era cât se poate de clar: Croaţia era mult prea bună şi prea departe de ce am găsit aici!

A doua zi trebuia să ţinem deja direcţia spre vest. Ne doream să ajungem în Toscana, dar nu putea rata ocazia de a mai vizita o ţară nouă, de care eram atât de aproape: San Marino. E una din acele ţări-pitice ale Europei, alături de
Monaco, Liechtenstein sau Andora, iar Rimini e la doar vreo 25 km de ea şi unde mai pui că San Marino e la vest de Rimini, deci ne era în drum.

San Marino se află pe o zonă elevată natural, un soi de platou montan unic în regiune, aşa că am pornit să urcăm vertiginos de îndată ce am trecut de poarta de bun venit, pe care scria „bine aţi venit pe pământul libertăţii, San Marino”. Ca orice ţară pitică, San Marino are un regim de taxe foarte lejer, aşa că am dat repede peste o
staţie peco cu preţuri simţitor mai mici decât cele din Italia. N-am ezitat să alimentăm, să mai facem un pic de economie, că în Italia e cam prea scumpă benzina.
Am tot urcat sus, în oraşul vechi San Marino, iar acolo o poliţistă ne-a ghidat spre locul în care să putem parca. Era o parcare ce părea să sprijine o coastă a muntelui, şi avea vreo şapte etaje,
cam toate fiind ocupate. Am găsit în sfârşit un loc de parcare, dar a trebuit să ne înghesuim la milimetru cu C-Class-ul, apoi ne strecurăm între uşa
deschisă atent şi maşină ca să ieşim. E o ţară pitică până la urmă, e de înţeles că spaţiul nu se iroseşte nicăieri.
De sus se deschidea o privelişte superbă asupra teritoriilor din jur. Se vedea până şi coasta mării Adriatice în depărtate, lângă Rimini. Iar interiorul oraşului vechi era un adevărat oraş-cetate, cu un castel cu toată infrastructura, care adăposteşte azi toate facilităţile turistice posibile. Şi aici am dat peste un moldovean, originar din Ialoveni, care ne-a recunoscut el pe noi şi cu care am schimbat
de asemenea câteva vorbe. Deşi suntem în străinătate, numărul mare de conaţionali de-ai noştri prezenţi pe aici nu ne lăsa să ne simţim printre străini.
Ne-am continuat apoi drumul spre Toscana, dar ca să ajungi în renumita regiune italiană, trebuie să treci prin nişte zone muntoase, cu munţi nu prea înalţi, dar cu nişte trasee foarte plăcute în condus. Am savurat din nou serpentine, chiar dacă asfaltul nu mai era perfect. Am savurat priveliştile de alături şi de fiecare dată când un indicator rutier mă atenţiona că mă apropii de Toscana, numai numele ăsta făcea ca toată scena să câştige şi mai mult în greutate. N-am condus foarte
repede. Aveam de parcurs o distanţă relativ mică pentru ziua de azi, de sub 200 km. Aşa că savuram priveliştea şi clipele condusului.

Asta e adevărata Italie, cea rurală! Sunt frumoase şi vii şi oraşele ei, dar spiritul italian adevărat e aici, departe de vuietele oraşelor. Aşa că atunci când venise amiaza şi ni se făcuse foame de tot, ne-am gândit să facem un popas la un restaurant rural, cât mai simplu, să gustăm nişte paste italiene
sau orice altceva ne-ar fi făcut din ochi în meniu. Am găsit un restaurant după multe trasee înguste şi întortocheate, abătându-ne niţel din drum. Era unul din puţinele care lucrau în orele amiezii, deşi n-am prea înţeles de ce.
Dar ne-au servit nişte paste gustoase, care ne-au dat forţe să savurăm drumul mai departe.

Aveam deja peste 2,500 km parcurşi la bord în această călătorie, iar
C-Class-ul avea o prestaţie impecabilă. Uitaserăm deja şi de indignarea pe care o experimentasem în prima zi din cauza rezervorului mic, iar acum, având staţii de alimentare peste tot, problema nu mai părea atât de acută.
Nici mesajul de avertizare din seara de dinaintea plecării nu mai revenise, aşa că nu aveam nici o problemă tehnică. Conduceam şi savuram o maşină creată pentru plăcerea în condus, iar în combinaţie cu peisajele italiene, fiecare kilometru de pe aici însemna extaz la volan.
A trebuit să trecem şi prin câteva localităţi cu drumuri extrem de înguste, pe care două maşini alături n-ar avea cum să încapă, dar asta e frumosul acestor zone rurale italieneşti. Aproape că-mi venea să caut o piesă din alea clasice italiene, care să fredoneze în difuzoare „Soi un italiano vero”...
Ajunsesem în Toscana adevărată, iar aici ne dorisem să poposim nu la un hotel mare dintr-un oraş mai populat, ci la o vilă tipică toscaneză. Şi, din fericire, am avut norocul să nimerim peste una superbă, care ne-a întâmpinat cu o atmosferă caldă şi cu o bucătărie de te lingeai pe degete.
Fără exagerări de preţuri, dar cu un gust de-ţi venea să-i strângi mâna bucătarului-şef. Ah, Italia asta! Sunt atâtea lucruri pe care să le savurezi în ea!
Media noastră de consum coborâse înapoi la 6.9 litri/100 km şi se menţinuse deocamdată la acest nivel. La asemenea cifre de consum, cu tot
cu staţionările noastre repetate în ambuteiaje, traversări montane şi ritmul din cele mai diverse de condus, am început să ne întrebăm cât am fi
economisit într-o asemenea călătorie dacă am fi avut un motor diesel. Să presupunem că aveam să ajungem acolo la un consum de 5.3 litri la sută, deci o economie de 1.6 litri la fiecare sută de kilometri, ceea ce ar fi rezultat, pe parcursul celor 2,500 km, în 40 de
litri de carburant economisiţi, care ar însemna cam 55-60 euro în bani, la care s-ar mai fi adăugat vreo 20-25 euro în diferenţa de preţ la cantitatea de benzină consumată, raportată la preţul dieselului şi din care ar fi trebuit să scadem nişte AdBlue. Deci, vreo
75-85 euro economie, pe care o putem dubla dacă punem dus-întors. Iar având cifra rezultată, o putem compara cu diferenţa de preţ plătită la achiziţie pentru un diesel, diferenţa de costuri la deservirea tehnică şi ne putem gândi de asemenea câte asemenea călătorii
lungi facem pe parcursul anilor de exploatare. Iar la final în multe cazuri s-ar putea să ieşim cam tot acolo cu calculele. Da, e un aspect ce trebuie analizat atent la achiziţia unei maşini, mai ales dacă ea nu e un SUV mai
mare şi mai greu, unde dieselul ar face o diferenţă mai semnificativă.

Iar pe această notă optimistă dată de consumul lui Mercedes-Benz C-Class C180, încheiem relatarea, nu înainte
de a vă spune că urmează să explorăm mai departe frumoasa Toscana, dar şi să vă intrigăm cu o schimbare neaşteptată de planuri ce a urmat în acest road trip... Pe curând!
PiataAuto.mdIlie Toma
0
6,690
GALERIE FOTO (25 IMAGINI)
COMENTARII (0)
Fiţi primul care comentează această ştire!
COMENTARIUL MEU
Trebuie să fiţi logat pentru a putea comenta
Logare | Înregistrare
COMENTARII FACEBOOK
Înapoi
    Logare PiataAuto.md
Login:
Parola:
Memorizeaza-ma
Ai uitat parola?
Eşti nou aici? Atunci înregistrează-te!