Noul Mercedes-Benz S-Class. Maşina care ne-a dus la Montreux.

Ziua de azi va fi una excepţională! Ştiam asta din momentul când am luat cheia lui Mercedes-Benz S-Class, în Stuttgart şi eram pregătiţi să pornim spre Montreux. Maşina o aveam pentru multe zile înainte, dar pe cei de la Deep Purple urma să-i vedem chiar în aceeaşi seară, în Montreux.
Am urcat la bordul lui S-Class. Eu – în faţă, că aveam misiunea de a fi la volan. Alex – în spate, pentru că la o asemenea limuzină cu ampatament mărit nici un loc nu poate fi mai bun decât cele de pe bancheta spate.

Am pornit motorul şi mi-am luat vreo 5 minute de adaptare şi pregătire a ambianţei de condus. Motorul a pornit fără cel mai mic şoc, fără un sunet de startor care să pornească motorul propriu-zis. Asta se întâmplă pentru că e un mild hibrid, având un alternator de mare putere, care nu e acţionat prin curea, ci poate propulsa direct întreg motorul, oferind şi un boost de putere uneori, cu multe particularităţi tehnice interesante, despre care vă vom spune ceva mai târziu. Ah, da, maşina asta are sistem de 48V, alături de cel de 12 V, tot pentru acelaşi sistem mild hybrid.

Acum, însă, motorul nu se auzea aproape deloc, şi doar o răcoare plăcută venea prin gurile de ventilare în habitaclu. Eu începusem a-mi conecta telefonul cu maşina, asociindu-l prin Bluetooth, apoi şi prin cablu, pentru un sunet desăvârşit şi pentru funcţii avansate. După facelift, S-Class a beneficiat de versiunea nouă a sistemului multimedia Mercedes-Benz, care e mult mai intuitivă în operare.
Sistemul audio Burmester este prezent, obligatoriu, în orice S-Class. Doar că există două sisteme audio, de fapt, ambele semnate de Burmester. Unul – Burmester HiFi – şi altul Burmester High End, primul fiind oferit standard pe S-Class, iar cel de-al doilea costând, în dependenţă de ţară, câteva mii de euro bune. Şi cum toată călătoria noastră se va învârti în jurul sunetelor, am decis să folosim aplicaţia Deezer de pe telefonul mobil, care, cu abonamentul potrivit, are capacitatea de a scoate sunet în definiţie înaltă, pentru cele mai sofisticate sisteme audio. Ba chiar îmi şi descărcasem anterior mai multe albume pentru primul segment de drum, inclusiv câteva albume Deep Purple, dacă tot merge în Montreux să-i vedem pe viu.

Doar că S-Class ne-a surprins, parcă zicându-ne c-am uitat că vom călători cu limuzina de top a mărcii. Maşina avea conexiune WiFi de viteză înaltă la bord, aşa că ne-am putut conecta toate telefoanele la ea şi puteam cu uşurinţă să accesăm orice serviciu de streaming audio, chiar şi cele de fidelitate înaltă. Mai mult ca atât, conexiunea de internet avea să ne fie disponibilă şi pe teritoriul Elveţiei, nu doar al Germaniei, deşi Elveţia nu e parte a acordului european de roaming de date. Dar un asemenea detaliu birocratic nu putea sta în calea perfecţiunii, aşa că cei de la Mercedes au găsit o soluţie şi pentru asta, iar S-Class-ul ne-a alintat cu viteze cosmice la internet pe tot parcursul road trip-ului.
N-a durat mult să ajungem pe autostrăzile germane, îndreptându-ne spre sud. Mercedes-Benz S-Class rulează aşa, de parcă n-ar călca asfalt, ci ar pluti pe aer. Dar, de fapt, tocmai asta şi face, pentru că şi suspensia pneumatică e standard.

Senzaţiile din volan sunt mai puţin antrenante decât la sedanurile mai compacte ale mărcii, cu mult mai mult accent pe confort, dar oricum rămâi foarte conectat cu drumul. Autostrada era destul de aglomerată, iar ritmul începuse a fi ba foarte lent din cauza aglomerărilor, ba creştea brusc ca o gură de aer, când puteam prinde din nou viteză. Doar că aceste guri de aer sfârşeau repede şi ne pomeneam rapid într-un nou val de aglomerări. Ne-am gândit că asemenea situaţii variabile sunt uneori periculoase pe autostrăzile de mare viteză, însă mi-am amintit de una din capacităţile esenţiale ale noului Mercedes-Benz S-Class facelift. Condusul semi-autonom. Da, dragilor, pe cât de mult îmi place să ţin volanul în mâini şi să conduc, acum, pe această limuzină care-l favoriza pe cel din spate, condusul autonom părea cea mai potrivită dotare.
Am mişcat de două ori levierul cruise-control şi maşina m-a anunţat că a intrat în regim de cruise-control activ, cu menţinere de benzi şi distanţă. Mmm... I-am sestat viteza ţintă: 140 km/h. Era o viteză teoretică până la care aş vrea să accelereze maşina. Dar traficul curent nu-i permitea asta, aşa că S-Class a început să ruleze pe cât de mult îi permitea traficul din faţă, accelerând uşor şi natural când se ivea spaţiu liber, apoi frânând la fel de uşor şi natural când traficul devenea mai aglomerat. Puteam schimba benzile pornind indicatorul. Porneam stânga şi maşina analiza traficul din faţă şi spate, apoi începea manevra de depăşire, schimbând singură banda. Apoi, aprindeam dreapta şi maşina revenea pe banda iniţială după depăşire. S-Class îşi dirija singur volanul, dar, probabil ca măsură de precauţie, o dată la vreo 15 secunde mă soma să-l mai mişc şi eu niţel, ca să se asigure că mai sunt acolo, la volan. Dar, de fapt, altceva decât asta nu trebuia să mai fac nimic.

Am ajuns într-o zonă foarte aglomerată de autostradă. Traficul staţiona, iar maşina noastră, aflată încă în regim automat, a staţionat şi ea. Nu apăsasem frâna. Stătea cuminte în ambuteiaj şi aştepta. Fluxul s-a mişcat un pic. S-a mişcat şi S-Class-ul nostru. Exact cum ar face orice şofer de la volan. Doar că toate astea se făceau fără mine, eu fiind doar un martor. Sincer, în acel moment mă năpădise gândul să iau telefonul să navighez pe el, să deschid laptop-ul sau să citesc ceva dintr-o carte. Nu e permis una ca asta, fireşte, dar în asemenea moment de condus semi-autonom, mi-am dat seama cum va arăta, de fapt, lumea condusului complet autonom, care ne paşte de după colţ. Şi ştiţi, nu e chiar aşa de rea, mai ales în asemenea momente de trafic plicticos!
Din difuzoarele sistemului audio sunau ritmurile plăcute şi energizante ale unei piese de Deep Purple, iar eu băteam imaginar tobele pe cotieră, neavând ce face altceva cât maşina se conduce singură. Cel puţin savuram un sunet extraordinar de bun, scos de limuzina noastră de top! Uite că acea imagine pe care o avusesem în Moldova, cu gândul la acest road trip, se materializa acum, cu diferenţa că eu puteam să ţin ambele mâini nu pe volan, ci în aer, bătând tobe, în timp ce limuzina de top se conduce singură...

Şi în tot ritmul ăsta de rock, trebuie să fac o abatere la motor, care are un sistem start stop cu totul altfel decât suntem obişnuiţi la modelele anterioare. Nu mai există sunetul pornirii de startor. Motorul staţionat pur si simplu porneşte din prima cu primul cilindru lucrativ, fără nici o introducere şi fără nici o vibraţie. Asta e magia acestui sistem mild hibrid. Iar când apeşi un pic mai rapid pedala, vezi pe ecran şi boost-ul electric oferit de acel electromotor. Doar îl vezi, pentru că de simţit nu-l simţi deloc. Într-atât de bine e echilibrat şi cizelat totul, încât sesizezi doar rezultatul final al forţelor comune ieşite din motor, şi nicidecum componentele lui. Iar partea pe care aproape că nu puteam s-o cred era cifra de consum indicată de la începutul călătoriei până a ajunge prin aceste ambuteiaje: 6.9 litri/100 km! Cu un motor imens de 3.0 litri, 6 cilindri în linie şi 367 CP! I’m a Highway Star! – îmi venea să cânt în ritm cu piesa ce răsuna din sistemul audio!
Dar s-a sfârşit în curând şi traficul. Şi limuzina şi-a atins cu uşurinţă ţinta de 140 km/h, ţintă pe care i-am mărit-o ulterior la 170 km/h. Cu o cutie de viteze cu 9 rapoarte, S-Class S 450 aleargă cu vreo două mii de turaţii pe minut la viteze de 170 la oră. Şi liniştea din habitaclu e în continuare perfectă pentru a desluşi fiecare bătaie de percuţie. Dacă am pune pauză pe muzică, am putea cu uşurinţă vorbi în şoaptă cu Alex – el de pe bancheta spate şi eu de pe cea din faţă, la vreo doi metri în faţa lui.

După ce-am trecut hotarul cu Elveţia, întâmpinaţi de un funcţionar mustăcios cu aparatul de carduri bancare în mână, care insista să cumpărăm vinieta elveţiană din primul metru călcat în ţara sa, a trebuit să setăm viteza ţintă la 120 km/h, pentru că asta e limita de viteză pe autostrăzi în Elveţia. Părea că suntem într-o cameră de studiou radiofonic, într-atât de linişte se făcuse. Într-o asemenea ambianţă, savuram sistemul audio Burmester din Mercedes-Benz S-Class şi-mi ziceam încă o dată că n-am greşit atunci când, de rând cu încă un producător renumit, l-am apreciat drept unul din cele mai bune din lumea auto. Şi apoi, dimensiunile mari ale lui S-Class şi numărul şi mai mare de difuzoare, îl fac să sune de-a dreptul divin pe această limuzină. Şi toate astea chiar dacă sunetul primar vine dintr-un smartphone – în cazul nostru un iPhone X. Nu mai credeţi pe cei ce vă vor spune că telefoanele oricum nu vor scoate un sunet bun şi că n-are rost să optaţi pentru un sistem audio bun în maşină. Acele vremuri au trecut demult. Acum trăim nişte vremuri ale perfecţiunii acustice, mai ales cu asemenea sisteme precum cel de pe Mercedes-Benz S-Class.
Munţi, drumuri şerpuitoare şi drepte, tunele, condus în relaxare totală... Mă simţeam de parcă pentru ultimele câteva ore aş fi făcut yoga, şi nu condus. Maşina asta a cam făcut totul pentru mine, eu doar am urmărit-o şi am ascultat muzică bună, savurându-i sunetele de la bord. Aşa că eram la fel de proaspăt când ne apropiam de Montreux, micuţul orăşel elveţian de pe malul lacului Genevei.
Ajunsesem în faţa hotelului, un hotel cu mult bon ton, cu un iz de chateau franţuzesc, dacă tot eram în partea franceză a Elveţiei şi, pe deasupra, într-o regiune crescătoare de vii şi vinuri. Iar la un asemenea hotel, când opreşti cu S-Class-ul în faţă, poţi fi sigur că-ţi iese inevitabil în cale un valet zâmbitor, gata să te trateze aşa cum se cuvine să fie tratat un proprietar de Mercedes-Benz S-Class Long. Pentru un bacşiş aşa cum se cuvine de la un proprietar de Mercedes-Benz S-Class Long, evident.

„Aţi dori, domnilor, să luaţi cina astă seară pe terasa minunatului nostru restaurant a la carte, cu vedere la lacul Leman?” – ne întreabă amabilă doamna de la recepţie, în speranţa că nu vom fi la fel de zgârciţi cum am fost, probabil, cu valetul. Aici, însă, aveam o scuză brici. „Cu mare plăcere, Doamnă, dar mergem astă seară în Montreux, la Deep Purple, şi nu vom fi aici la ora cinei.” La auzul unei asemenea replici beton, doamna nu putea decât zâmbi dezarmată şi la fel de amabilă.
Gata, după vreo oră pe care ne-am lăsat-o pentru revigorare, am decis să pornim spre centrul orăşelului Montreux, ca să găsim din timp loc de parcare. Însă nu înainte de a face un mic tur de vizitare prin podgoriile care ne înconjurau frumos hotelul de bon ton, în care poposisem. Erau mici străduţe printre ele, numite în cinstea soiurilor de struguri ce cresc pe aici şi, deşi cu o limuzină de vreo 5.35 metri lungime nu e foarte uşor să te strecori printre ele, S-Class-ul arăta cât se poate de elegant printre aceste podgorii renumite... Ziua asta încă n-ajunsese la apogeul ei, dar ne oferea deja un belşug de privelişti şi emoţii memorabile.
Peste ceva timp, mai aproape de lăsatul serii, ajungeam şi în centrul urbei pe nume Montreux. Am fost ghidaţi într-o parcare subterană în care, ca să intrăm cu bine, a trebuit să ridicăm garda la sol a lui S-Class cu ajutorul suspensiei pneumatice. Apoi, am lăsat-o cu bine, conştienţi că preţul parcării din centrul unui oraş elveţian vreme de multe ore avea să ne ardă la buzunar. Dar nimic nu mai părea exagerat în această zi.
Peste câteva clipe eram în Stradivarius Hall, acolo unde urma să înceapă marele concert. De fapt, vor fi două concerte într-unul singur, prima formaţie de pe scenă urmând a fi The Temperance Movement. E o formaţie rock pe care am fost plăcut surprinşi să constatăm că o recomandasem chiar noi cu câteva săptămâni mai devreme în recomandările noastre, fără a bănui că vom avea ocazia atât de curând s-o vedem pe viu. Şi au făcut un show de nota 10, dragii noştri, într-atât de bun, încât a devenit repede una din formaţiile noastre actuale preferate de rock.
Iar mai apoi, au venit şi veteranii. Legendele. Giganţii. Titanii. Ziceţi-le cum vreţi. Sunt cei de la Deep Purple, care îşi cântă turneul de adio şi care sunt pe scenă cam de vreo 50 de ani încoace!

Nu e de mirare deci, că la prima piesă am crezut că li s-a stricat microfonul. Ian Gillan aproape că n-avea voce. Toţi ceilalţi ţineau superb ritmul cu instrumentele şi arătau impecabil la vârsta onorabilă la care au ajuns. Dar vocea unui talent de 73 ani nu mai sună ca a unuia de 30 sau 40 de ani. Solistului îi era greu să-şi echivaleze propriile performanţe de acum câteva decenii, când se mândrea cu una din cele mai superbe voci din muzica rock, de vreo 3 octave şi jumătate. Astăzi, carenţele vocale erau astupate parţial de chitara lead şi am fi putut spune cu uşurinţă „eh, Deep Purple nu mai e la fel”. Dar nici n-avea cum să fie. E admirabil însăşi faptul că fac asemenea performanţă şi energie acum, la aceşti ani. E admirabil că-i ascultam adolescent fiind şi-mi păreau deja bătrâni, dintr-o altă eră, iar acum, când sunt adult, încă am mai avut ocazia să-i prind live, poate pentru ultima dată într-un concert, dacă tot îşi iau adio de la public.
Aşa că n-am fost prea critic cu vocea lui Gillan şi m-am lăsat purtat de ritmul şi performanţa superbă a întregii formaţii. Atunci şi în acel moment, ni se împlinea un vis. Se întâmpla un moment memorabil de viaţă. Erau clipe care trebuiau privite cu ochii deschişi şi urechile ciulite şi cât mai puţin cu telefonul în faţă. Cu excepţia lui Alex, fireşte, care avea sarcini de muncă, de a prinde sunetele pentru un film.

Iar nebunii ăştia de Deep Purple au vrut să-şi încheie fabulosul concert tocmai cu Smoke on The Water, piesa ce s-a născut chiar în Montreux, acum patruzeci şi ceva de ani. Sala tremura de energie. Pe fundalul scenei erau pozele cu incendiul din Montreux de atunci şi de fumul rezultat pe apă, dar şi de primul manuscris cu cuvintele piesei, cu bucăţi tăiate şi corectate. N-au avut nici o şansă să termine concertul atunci, cu Smoke on the Water, tocmai în Montreux. Publicul i-a scos la bisuri repetate, de multe ori, până şi-au aruncat sărmanii baghetele de toboşar şi penele de chitare în sală.
Ieşisem cu ritm de Deep Purple în cap şi ne îndreptam spre S-Class-ul parcat în subteran, la vreo câteva sute de metri depărtare. Nici cei vreo 25 de franci ceruţi de parcare nu ni s-au mai părut mulţi. Am pornit maşina şi, înaintând încet, dar bătând tare ritmurile de Smoke on the Water, ne îndreptam înapoi spre hotelul nostru de bon ton cu aspect de chateau franţuzesc. Drumul ne era luminat de farurile alea magice full-LED deştepte, pe nume MULTIBEAM, şi în acea clipă trecutul legendar muzical părea să se îmbine perfect cu tehnologiile astea de viitor şi cu prezentul unei zile de excepţie. Au fost sunete superbe în această zi. „Alex, sper c-ai reuşit să le imprimi pe toate, camarade. Pentru că o a doua asemenea experienţă nu va exista”. „Va ieşi ceva mega-gustos, Ilie, eu simt asta”, zise Alex cu un aer de chef de restaurant franţuzesc.

„Bine. Pentru că mâine plecăm mai departe la cules sunete prin oraş, apoi şi prin alpii Elveţieni. Avem încă multe sunete de cules. Îţi adunăm ingrediente pentru filmul ăla cu sunetele în mişcare cu S-Class.”
Ăsta e Mercedes-Benz S-Class S 450 4MATIC Long. E maşina care ne-a dus la Montreux. Şi e maşina cu care mai avem să culegem alte sunete în mişcare. Staţi pe aproape în continuare, pentru că bucătarul imaginilor ne-a promis ceva gustos!
0
5,857
GALERIE FOTO (25 IMAGINI)
GALERIE VIDEO (1 MATERIALE)
COMENTARII (0)
Fiţi primul care comentează această ştire!
COMENTARIUL MEU
Trebuie să fiţi logat pentru a putea comenta
Logare | Înregistrare
COMENTARII FACEBOOK
Înapoi
    Logare PiataAuto.md
Login:
Parola:
Memorizeaza-ma
Ai uitat parola?
Eşti nou aici? Atunci înregistrează-te!