Iată că am păşit cu bine în toamnă, iar odată cu schimbarea anotimpului adeseori avem parte şi de condiţii diferite de condus tomnatic. Totuşi, muzica bună vă poate îmbunătăţi întotdeauna experienţa de condus într-un automobil, iar noi, mobilizaţi de interesul viu al Dvs. pentru aceste recomandări, vom continua şi pe parcursul toamnei să vi le oferim.
Astăzi păstrăm tradiţia şi venim cu 3 noi recomandări.
De obicei compartimentul muzicii electronice din aceste recomandări este cel mai „easy-going” pentru orice gust, însă nu şi de această dată. Avem un soi de bucătărie moleculară azi la acest capitol – unora, mai dornici de explorări acustice, ar putea să le placă incursiunea într-o bucătărie experimentală, în timp ce alţii ar putea să strâmbe din nas şi să aştepte recomandarea de săptămâna viitoare. Bot’Ox e din nou un grup francez (nu, e doar o aluzie la botoxul din chirurgia plastică, n-au nici o legătură directă cu el), iar imaginaţia lor în explorarea muzicii electronicii îi scoate adeseori de pe traseul convenţional. Deci, fie vă va părea gustos experimentul, fie veţi trece repede la următoarea recomandare.
Venim şi de această dată cu o recomandare ce migrează de la jazz-ul clasic spre un new jazz, acid jazz cu elemente de swing electronic pe alocuri, iar dacă se întâmplă cumva să auziţi acum pentru prima dată de Club des Belugas, să ştiţi că aveţi o întreagă lume de explorat. Formaţia germană are o discografie extrem de bogată, albumurile diferă destul de mult uneori ca şi stil de la unul la altul, iar pe albumele mai vechi veţi recunoaşte cu siguranţă piese renumite, extrem de ritmate, pe care le-aţi auzit de mult ori, dar nu aveaţi habar cine le e autorul. Noi am decis să aducem aici, totuşi, un album ceva mai nou, din 2014, care e foarte închegat ca stil comun între piesele lui şi care merită ascultat cu la un sistem audio bun, cu sunetul ceva mai tare, în timpul unui episod tomnatic de condus, cu frunze aurii de după geam, adiate uşor de vânt şi de soarele cald...
Povestea acestui album britanic e scrisă chiar pe coperta lui. În 2016, Alex Turner a primit în dar un pian la cei 30 de ani aniversaţi, iar de aici, liderul formaţiei Arctic Monkeys a început a sta tot mai mult în faţa lui, piesele pentru acest album apărând una câte una. Această întâmplare a depărtat stilul muzicii de pe această lansare destul de tare în raport cu ceea ce lansaseră Arctic Monkeys anterior, dar albumul e o creaţie poate chiar mai interesantă, combinând un rock mai înmuiat, mai rafinat, mai maturizat şi în acelaşi timp lipsit de clişeele multor albume de rock contemporan. Şi apoi, e plăcut de ascultat în condus chiar şi pentru cei ce nu se au foarte profund cu rock-ul obişnuit.
