La începutul anilor 1960, piaţa Americană era cutreierată de trend-urile Europene de automobile cu motoare mai mici, mai eficiente, genul Volkswagen Beetle sau Mini. Aceste modele erau extrem de populare fiind mult mai ieftine la întreţinere decâ dinozaurii Americani cu motoare V8 de atunci.
Producătorul American Oldsmobile a hotărât să facă faţă invaziunii Europene de pe piaţă cu modelul său F85 Cutlass, care la moment era echipat cu cel mai mic motor V8 din gamă de doar 3.5 litri, care dezvolta o putere maximă de 155 CP.
Ideea de a instala pe acest motor un turbocompresor, era revoluţionară pe timpurile de atunci şi urma să fie realizată pentru prima oară pe o maşină de serie. Pentru a realiza această ideie, inginerii de la Oldsmobile au apelat la compania Garret Corporation care la moment producea doar turbocompresoare industriale.
Împreună, cele două companii au proiectat un turbocompresor de un diametru mai mic, care a fost instalat apoi pe versiunea modelului Cutlass F85, numită Jetfire. Modificaţia turboaspirată a primit o creştere de la 155 CP la 215 CP, şi un cuplu maxim de 433 Nm.
Însă versiunea Jetfire avea şi două probleme majore, prima fiind suspensia prea moale care nu era adaptată puterii mai mari a motorului. A doua problemă era detonaţia excesivă în camera de ardere, care apoi a fost rezolvată prin instalarea unui sistem de injecţie cu lichid pentru rachete şi un amestec din alcool metilic şi apă, pentru a scădea temperatura din camera de ardere.
Către anii 1964 cumpărătorul American s-a plictisit de compactele Europene, maşinile cu V8 devenind din nou populare, modelul Oldsmobile Jetfire însă pierzând din actualitate sa.
A doua maşină de producţie care a folosit un turbocompresor a fost modelul BMW 2002 deja în anii 1970.
