Menu
Acasă
Search
CITIRE ŞTIRE:

Un tată, un fiu, un Mercedes-Benz şi-o seară de vară în Moldova

15 Iulie 2020 - 20:45
Ilie Toma
Există maşini pe care le cumperi raţional, cu calcule în minte. Dar există maşini care-ţi ating o coardă în suflet şi-ţi rămân dragi pe parcursul întregii exploatări.
Fiul meu creşte. Are 12 ani, iar discuţiile cu el nu mai sunt copilăreşti, ci mult mai profunde. Şi recunosc, ador momentele alea tată-fiu, în care reuşim să facem ceva împreună. Pot fi lucruri absolut simple, dar timpul petrecut împreună creează o legătură specială.
Era o seară de vară în Moldova cea din anul 2020, în care pandemia ne mai bântuie de după colţ şi-n care am început a aprecia mai mult cu toţii frumosul de lângă noi. Era seara unei zile din timpul săptămânii, nu una de week-end. Dar soarele de seară începuse deja să bată în galbenul ăla irepetabil, care te predispune la dus departe, la savurat clipa.
- Hai să mergem, Gabriel!

- Unde? — mă întreabă el mai mult ca să-şi confirme entuziasmul deja vizibil din ochii săi.

- Pe traseu, până la Peresecina, de exemplu, la brutăria aia frumoasă, să luăm nişte pâine, plăcinte şi mai vedem noi ce-om lua.
Peste câteva minute învârteam cheia în contactul lui Mercedes-Benz C-Class C180, maşina care merge deja pe al 7-lea an de exploatare. Are 115 mii km azi pe odometru şi întrucât am exploatat-o de la 0 km, ştiu că o plac azi poate chiar niţel mai mult decât atunci când era absolut nouă.
Peste alte câteva minute, ieşisem la traseul M2. Eu la volan, fiul meu alături. Am pus muzică bună, un album de Royksopp, care să ne dea un iz scandinav, de soare care nu apune niciodată vara. Sistemul audio al lui C-Class îl reproduce superb de bine. Eu ţin volanul cu ambele mâini şi savurez senzaţiile de condus, pe un drum perfect asfaltat, scăldat de lumina caldă a serii. De după parbriz se perindă copaci printre care alternează razele de soare.
Fiul meu exclamă de câteva ori „Ce frumos!” şi ia telefonul pentru a face câteva poze. A prins o nouă pasiune de curând, are şi o aplicaţie profesionistă cu care experimentează editări. Tot el e cel care a produs pozele acestei relatări, de altfel.

Îmi zice la un moment dat: „Şi totuşi, când călătoreşti cu C-Class, îţi aminteşti că e cel mai bun dintre toate, după cât de lin merge, după cât de confortabil merge, după cât de izolat fonic este”. Apoi vorbim despre tracţiunea spate a maşinii, despre centrul ei de greutate coborât, despre construcţia ei avansată, care o face atât de savuroasă, despre senzaţiile din volan. Să-mi aud fiul de 12 ani înţelegând toate aceste noţiuni — mă înaripează. Nu, nu e un subiect asimilat forţat. E un subiect ce-i face ochii să-i licărească de entuziasm. Iar noi, probabil, şi dacă am călători vreo 10 ore la rând, tot am avea despre ce să vorbim.
Nu mergem foarte repede, savurăm momentul amândoi şi nici unul nu se grăbeşte să-l încheie. Până la urmă, Peresecina nu e foarte departe, în vreo 20-30 minute poţi ajunge lesne acolo din marginea Chişinăului. Localităţile de pe traseu trec una după alta — Măgdăceşti, Ratuş, apoi Gornoe. Între ele se face vizibil şi mai mult relieful frumos al ţării noastre, iar când îl admiri de pe un drum bine asfaltat, civilizat, parcă tot tabloul e la fel de plăcut ca şi cum ai călători acum în orice altă ţară.
Când vine Peresecina, pe care trebuie s-o trecem toată ca să ajungem la brutăria lui Marcu, îmi setez cruise-control-ul la 50 la oră. Chiar dacă e o urcare în pantă, motorul turboaspirat pe benzină toarce la turaţii mici, vreo 1,300 rpm să aibă poată. Vorbim deja despre plăcintele pe care le vom cumpăra, şi despre faptul că trebuie neapărat să luăm câteva şi pentru acasă, pentru mămica şi surioara lui de un anişor. Fireşte, surioara nu mănâncă plăcinte la vârsta asta, dar nu se va pierde ea, plăcinta, cu siguranţă.
Oprim la Marcu. Soarele e aproape de linia orizontului. I-am prins încă deschişi pe cei de la brutărie, însă. Au oamenii ăştia de aici o căldură specială în a-ţi spune bun venit şi, deşi i-am descoperit abia de curând, le ador felul lor de a munci. Am luat tot ce s-a putut de la ei — şi pâine de casă, şi baghetă şi plăcinte, şi un espresso pentru mine, şi o ciocolată caldă pentru fiul meu. Ba el a primit chiar din partea casei o prăjitură abia scoasă din cuptor. Există locuri în Moldova unde eşti tratat ca unul de-al casei.
Ieşim afară să savurăm cafeaua şi ciocolata. Gabriel face noi poze, inclusiv maşinii. Surprinde şi soarele care se duce încet după linia orizontului. Îl mai aud exclamând de câteva ori „ce frumos!”. Apoi, după ce ne sorbim ciocolata şi cafeaua, pornim spre casă.
Pe drum înapoi, lumina zilei începe să se rarefieze, iar farurile maşinii erau deja incluse automat de ceva vreme. Noi, însă, mergem cu aceeaşi plăcere. Vorbim cu acelaşi entuziasm despre oamenii de la brutărie, despre zonele frumoase de lângă drumul pe care mergem, despre Moldova, despre Mercedes-Benz, despre încă un milion de alte întrebări despre care Gabriel ştie că i le poate adresa tatălui său. Îl privesc cu admiraţie. E mare deja. Nu ştiu ce va face în viaţă, dar am încredere că va şti să pună preţ pe lucrurile importante, va avea înţelepciune şi va face, vorba poetului, ce n-a făcut nici tata.
Noi doi vorbim cu aceeaşi ardoare şi atunci când mergem cu Skoda sau Suzuki. Dar atunci, dacă aducem şi maşina în discuţie, vorbim mai mult de caracteristicile sau de funcţiile ei practice. Aici, însă, vorbim de emoţie, de simţuri. Şi dacă Mercedes-Benz C-Class din generaţia asta, W205, care încă e cea curentă, poate inspira asemenea admiraţie unui copil de 12 ani astăzi, atunci eu am tot respectul faţă de acest model.
E un Mercedes-Benz cu 115 mii km la bord, care se simte azi la fel de plăcut ca atunci când era nou. E un Mercedes-Benz într-o condiţie tehnică la fel de impecabilă ca şi atunci când era nou, fapt care mă face să zic despre el că e şi fiabil. Dar mai mult decât orice, e un Mercedes-Benz pe care-l îndrăgesc emoţional şi credeţi-mă, nu am aceeaşi atitudine faţă de întreaga gamă a mărcii germane. Modelul ăsta, însă, chiar e unul excepţional de plăcut! Atât de plăcut, încât o seară a unei zile absolut obişnuite poate deveni specială doar cu câteva ingrediente: un tată, un fiu şi un Mercedes-Benz.
DISTRIBUIE PRIETENILOR:
ALTE ŞTIRI RECENTE:
© 2021 Online Media
Urmăreşte-ne şi pe:
Facebook
YouTube
Instagram
Telegram
Twitter