Menu
Acasă
Search
CITIRE ŞTIRE:

Din Argentina în Moldova: povestea tenebră a unui Mercedes-Benz 220 W187 din 1952, ajuns într-un garaj din Chişinău

10 Ianuarie 2021 - 18:21
Ilie Toma
Povestea asta are de toate în ea — inginerie genială Mercedes-Benz, de acum mai bine de jumătate de secol, părţi tumultoase şi chiar tenebre, goluri necunoscute, un început tocmai în Argentina şi o renaştere cu pasiune în mâinile unui colecţionar de automobile clasice din Moldova! Este poate cea mai ciudată şi neverosimilă istorie pe care o vei auzi, probabil, despre o maşină ce stă azi într-un garaj din Chişinău, dar ca s-o putem publica azi, am tot descusut-o şi verificat-o vreme de două luni, am vizionat filme, am verificat cronologii şi factologie istorică şi, fireşte, am fost să vedem maşina pe viu şi să vorbim direct cu proprietarul ei moldovean.
Maşina asta, ce stă azi păstrată cu sfinţenie într-un garaj încălzit din Chişinău, e un Mercedes-Benz 220 Limousine, produs în anul 1952, cunoscut sub numele de cod W187. A fost un model cu mare impact de imagine pentru Mercedes-Benz, pentru că a marcat, practic, renaşterea deplină a Mercedes-Benz după cel de-al doilea război mondial. Şi asta pentru că motorul de sub capota acestui model era primul motor creat de inginerii Mercedes-Benz după sfârşitul războiului.
Mercedes-Benz W187, parcat în garajul său din Chişinău

Noul model fusese pregătit pentru lansare în anul 1951, şi a fost prezentat tocmai la prima ediţie a salonului auto de la Frankfurt, care a avut loc în aprilie 1951. Ca şi structură esenţială — platformă tehnică şi construcţie suspensie — el moştenise elementele de bază de la alte modele anterioare Mercedes-Benz, iar elementul nou de design erau farurile integrate în aripi. Totuşi, construcţia suspensiei nu era deloc simplă, în ciuda designului mai conservator chiar şi pentru acea vreme — cea din faţă era un double wishbone, prezentă şi azi într-o formă mai evoluată pe modelele premium şi considerată printre cele mai superioare construcţii. Iar aici vorbim de un model lansat în 1951! Puntea spate era una fixă, dar gândită pentru cursă lungă şi o capacitate de torsionare curioasă.
Material promoţional din anul 1951 pentru acest model Mercedes-Benz

Adevărata fascinaţie Mercedes-Benz o făcuse, însă, cu motorul nou al acestui model, cu numele de cod M180. Era primul lansat de ei în ultimul deceniu, aşa că inginerii munciseră mult la el. E un motor cu 6 cilindri în linie, de 2.2 litri, valvele erau dirijate de un arbore cu came montat deasupra cilindrilor — practic ceea ce numim azi sistem OHC. Construcţia devenise astfel mult mai eficientă, cu un randament mai mare, iar motorul ăsta, din doar 2.2 litri aspiraţi natural putea livra deja în anul 1951 o putere maximă de 80 CP la 4,600 rpm şi un cuplu maxim de 142 Nm la 2,500 rpm!
Asta-l făcea capabil pe acest Mercedes-Benz să atingă o viteză maximă de 140 km/h, şi un timp de acceleraţie de la 0 la 100 km/h de 21 secunde. Iar inginerii îl descriau în acei ani drept o maşină al cărei confort şi rafinament va cuceri imediat cel mai pretenţios pasionat de automobile şi-l va face să înţeleagă că tocmai a gustat dintr-un nivel absolut superior de perfecţiune automobilistică. Şi nu e de mirare, pentru că-n arhivele şi-n nomenclatura oficială a celor de la Mercedes-Benz anume acest model figurează ca prima caroserie produsă din familia S-Class, deci e cumva deschizătorul absolut de cale şi de filosofie a ceea ce numim azi S-Class!
Tot acest model a fost, practic, primul pentru care inginerii s-au gândit la noţiunea de celulă de habitaclu, din punct de vedere al siguranţei, şi i-au organizat chiar şi un crash test în condiţii de uzină, pentru a le asigura celor de la bord siguranţă în cazul unui accident!
Modelul ăsta n-a fost produs foarte mulţi ani, fiind ulterior înlocuit cu altele cu design mai modern, iar motorul cunoscând noi şi noi evoluţii. Sedanul cu 4 uşi s-a produs doar între 1951 şi 1954, iar coupe-urile şi cabriolet-urile derivate din el — până în 1955. În total, toate tipurile de caroserie, au însumat 18,514 exemplare produse, dintre care sedanuri au fost cele mai „multe” — doar 16,066 în întreaga istorie, plus alte 47 de şasiuri livrate pentru caroserii personalizate.
Deci ceea ce vedeţi azi aici e un exemplar din cele 16,066 produse vreodată în istorie. Dar asta nu reflectă nici 5% din unicitatea acestei maşini. Consideraţi-o doar ca pe o introducere generală ca să înţelegem cu toţii modelul şi substratul său. Dar de aici încolo începe povestea incredibilă a acestui exemplar, deţinut azi de unul din cei mai aprigi colecţionari de modele clasice Mercedes-Benz în Moldova — Vitalie Didenco. Despre el şi despre un alt Mercedes-Benz al său, apropo, v-am povestit acum vreo lună. Dar să revenim azi la acest Mercedes-Benz 220.
Mercedesul W187, stând în garajul său din Chişinău

Aşadar, maşina asta a fost produsă în Germania, în anul 1952 şi a fost din start una din cele mai speciale livrări din câte au existat în istoria acestui model. Comanda pentru ea a fost făcută de subsidiara Mercedes-Benz din Argentina! Deci, un exemplar al celui mai luxos model Mercedes-Benz comandat tocmai din Argentina! Vitalie, proprietarul moldovean de azi, a solicitat aşa-numita carte de date de la uzină despre acest model şi exemplarul său şi a aflat cu uluire că în întreaga istorie de producţie a modelului W187 doar un singur exemplar a fost comandat şi livrat vreodată în Argentina! Deci maşina asta, din faţa noastră, e singura de felul său care a fost comandată şi vândută vreodată în Argentina din toate câte s-au produs!
Da, acesta e exemplarul de care vorbim azi, scos la o defilare prin Chişinău

Iar aici încep părţile tenebre. De ce anume Argentina? Cine putea fi în Argentina atât de ambiţios în anul 1952, încât să-şi comande un ditamai model S-Class al acelor vremuri?

Adevărul istoric e că Mercedes-Benz a fondat în Argentina o uzină în anul 1951, la 6 septembrie, ea fiind localizată în apropiere de Buenos Aires. Ea a fost concepută din start ca o uzină producătorare de vehicule utilitare, camioane, asamblând în primii ani motoare şi kituri pentru utilitare simple, apoi începând cu asamblarea completă a camionului L 6600. Uzina există şi azi, mai mare şi mai dezvoltată, producând încă din anii 1990 modelul Sprinter în diferite variaţii ale sale, de multe ori aici continuând să fie produse generaţii precedente ale modelului după lansarea uneia noi la nivel internaţional. Dar atunci, în 1951, interesul era un pic altul.
Imagine de la uzina Mercedes-Benz din Argentina, anul 1951

Adevărul e că germanii avuseseră legături strânse cu Argentina încă de dinainte de cel de-al doilea război mondial, existând chiar şi întregi localităţi create şi majoritar populate de către aceştia. Dar un flux enorm de germani spre Argentina s-a produs imediat după al doilea război mondial, atunci când a început vânătoarea după naziştii implicaţi în crimele de război. Foarte mulţi dintre aceştia fie au fugit imediat spre ţări din America de Sud, fie au mai zăbovit câţiva ani înainte de a-şi căpăta identităţi false şi a ajunge în Argentina sau alte ţări vecine. Iar la începutul anilor 1950, germanii adunaţi acolo, cu genţi de bani agonisite din război, trebuiau să creeze ceva, unde să-şi pună capacităţile în aplicare pe termen lung. Cam aşa, la iniţiativa germanilor aciuaţi acolo, a ajuns să fie fondată uzina Mercedes-Benz din Argentina în 1951. Şi ca să spunem că ea a fost fondată de nazişti izgoniţi, şi că la ea lucrau o mulţime dintre aceştia, n-ar fi deloc o exagerare. Iar mai jos veţi vedea şi de ce, dacă nu cumva cunoaşteţi într-o formă mai avansată istoria şi deja aţi şi priceput la ce ne referim.
Vitalie a vrut să învstigheze cui i-ar fi putut aparţine maşina sa la începutul existenţei sale în Argentina, atunci când ea fusese livrată în Buenos Aires în 1952. Primul gând a mers la preşedintele de atunci, Juan Peron, dar toată elita argentiniană era purtată în Cadillac-uri americane la acea vreme. Desigur, rămânea o probabilitate de a fi fost vorba de un cadou privat din partea comunităţii germanilor, pentru refuzurile repetate ale Argentinei de a extrăda criminali de război la solicitarea Israelului sau a altor ţări ale lumii. Dar cel puţin public nu a existat vreodată vreo informaţie despre vreun asemenea cadou.

A doua posibilitate ar fi fost şeful uzinei Mercedes-Benz din Argentina şi, sincer, noi credem că ea rămâne una din cele mai credibile în continuare, întrucât el ar fi avut justificarea publică de a exploata un asemenea Mercedes-Benz luxos.
Vitalie, însă, a dus investigaţiile sale proprii un pic mai departe şi, deşi încă nu le are confirmate documental, a ajuns la concluzia că e mare probabilitatea ca maşina să-i fi aparţinut, din nefericire, unuia din cei mai cruzi criminali de război din câţi i-a cunoscut omenirea, tot el arhitectul principal al Holocaustului — Adolf Eichmann. Eichmann a emigrat în Argentina, în 1950 fiind deja căutat de mult timp atât de Mossad, cât şi de serviciile multor altor state, după ce tribunalul de la Nurenberg stabilise că acesta jucase rolul principal în dirijarea masacrului a peste 6 millioane de oameni. În Argentina el ajunsese datorită acoperirii bisericii catolice, cu un nume fals, după ce o altă identitate falsă de-a sa fusese deconspirată în Germania, unde acestea se ascundea la o muncă forestieră. În Argentina acesta intrase cu numele Ricardo Klement, iar ceea ce vorbim noi aici despre Eichmann nu sunt investigaţiile lui Vitalie, ci fapte istorice. Unde credeţi că a ajuns să lucreze Eichmann în Argentina? Corect, ca şi mulţi alţi nazişti fugari, la uzina Mercedes-Benz din Argentina. Fapt istoric, confirmat, doar că, oficial, Mercedes-Benz nu ştia nimic despre asta, pentru că în lista lor de angajaţi figura Ricardo Klement. La început acesta a avut nişte joburi de nivel incipient, dar a ajuns repede la poziţia de şef de departament la uzină.
Între timp, Eichmann a prins la curaj şi-n 1952 şi-a adus familia în Argentina, soţia sa divorţând oficial de el în Europa şi recăsătorindu-se în Argentina cu Klement. Tocmai aici vine şi posibila legătură cu acest exemplar Mercedes-Benz 220, care părăsise porţile uzinei cu comanda spre Argentina în noiembrie 1952, imediat după aceste manevre mai curajoase ale lui Eichmann.

Ce s-a întâmplat cu Eichmann mai departe, aţi putea şti deja. Au urmat ani în care el a fost căutat, a fost dat de gol de către prietena fiului său, apoi au urmat verificări din partea Mossad-ului şi cea mai fascinantă operaţiune de capturare a unui criminal din partea unor servicii secrete din câte au existat vreodată, probabil. Da, agenţii Mossad-ului israelian au ajuns într-un final în Argentina şi l-au capturat pe Eichmann acolo, iar după săptămâni de detenţie ascunsă de ochii lumii, l-au îmbrăcat în însoţitor de bord şi l-au drecut drept un membru băut al unui echipaj de avion la bordul unei aeronave, părăsind Argentina şi îndreptându-se spre Israel, unde a urmat cel mai răsunător proces public al acelor ani. În final Eichmann a fost condamnat la moarte şi executat în anul 1961. Iar ca să vedeţi toată această istorie ecranizată, puteţi vedea filmul Operation Finale de pe Netflix, film făcut în mare parte pe fapte reale, cu o doză minimă de abateri în dramatism cinematografic. Puteţi citi de asemenea cartea Hunting Eichmann de Neal Bascomb, lansată în 2009.
Captură din filmul Operation Finale (2018), Netflix

În fine, e cert că Eichmann a fost unul din cel mai groaznici oameni, care au trăit vreodată pe acest pământ, iar dacă legătura istorică dintre acest personaj şi acest automobil Mercedes-Benz s-ar confirma la o anumită etapă, asta n-ar fi cu siguranţă o onoare pentru acest vehicul, ci un blestem pentru toată istoria sa de mai departe. Noi, după ce am analizat toate datele istorice disponibile, şi informaţia că acest criminal călătorea întotdeauna cu autobuzul şi se străduia să menţină un profil nu foarte vizibil public, ne îndoim că anume el ar fi comandat acest model opulent, care ar fi atras imediat atenţia asupra sa. Mult mai degrabă o putea face cineva care şi aşa era în lumina reflectoarelor şi avea scuza perfectă pentru achiziţia sa, precum şeful uzinei din Argentina. Dar, oricui dintre germanii din Argentina i-ar fi aparţinut acest automobil, cu o mare probabilitate ea a fost oricum în mâinile unuia cu mâinile pătate. Şi tocmai asta e istoria tenebră despre care vă vorbeam la început. Dar cum a ajuns ea din Argentina în Moldova?
La o anumită etapă, în anul 2000, cineva a expediat-o din Argentina spre Italia, pe cale maritimă. Practic, despre istoria maşinii din 1952 până în 2000 se cunosc destul de puţine, dar expertiza ulterioară a arătat că uzura motorului său original certifică un parcurs de doar circa 90 mii km. Deci, vreme de 48 ani un asemenea parcurs spune clar că ea a stat multă vreme dosită de ochii lumii.

În Italia, autorităţile portuare din Verona n-au vrut să-i permită accesul în ţară, din motive încă necunoscute. Expeditorul din Argentina fusese şters din declaraţia vamală, iar maşina fusese arestată de către autorităţile italiene, stând 10 ani în port, nemişcată.
Abia după 10 ani, când autorităţile au tratat-o ca un bun confiscat şi au scos-o la vânzare, a dat Vitalie peste ea şi a cumpărat-o la un preţ mult mai avantajos decât alte exemplare din acelaşi an. Dar nici maşina nu era în stare tocmai perfectă. Avea păstrat mult din original, dar podeaua maşinii era deja complet ruginită. Aşa că au urmat ani în care maşina a fost importată în Moldova, apoi a urmat restaurarea ei ca la carte, păstrându-se tot ce a fost posibil din original şi refăcându-se restul, la specificaţiile iniţiale de uzină. Până şi 60% din suprafaţa caroseriei de azi are încă vopseaua originală de uzină, doar restul 40% fiind restaurate şi vopsite. Şi nu vopsite oricuim, ci cu aceeaşi vopsea pe bază de acril, originală, aşa cum era ea în acei ani.
Restaurarea a fost meticuloasă, cu piese vânate în multe părţi ale lumii. Podeaua ruginită, de exempu, Vitalie a comandat-o la Mercedes-Benz Classic Center din SUA. Nu a fost foarte scumpă — 650 dolari întreaga piesă. Tot în mod similar a comandat bucşele necesare la suspensia faţă şi i-au venit bucşe cu data fabricării ştanţată pe interior: anul 1958. Noi, păstrate pur şi simplu la depozitul Mercedes-Benz. Tot din depozit i-au venit şi garniturile originale de cauciuc pe caroserie, pentru că cele vechi erau deja uscate şi imposibil de restaurat.
Scaunele maşinii, apropo, sunt cele originale, dar tapiseria pe ele este, binenînţeles, restaurată. Panourile de uşi nu le-a putut găsi din cele originale, aşa că le-a comandat după specificaţiile exacte la un atelier din Moldova, având materialele exacte, specificările milimetrice şi rezultatul pe care trebuia să-l obţină. Aşa că maşina are acum ceea ce putem numi piese reproduse după specificarea originală, doar că în Moldova.
În original, podeaua habitaclului era acoperită cu cauciuc, dar Vitalie a decis să o acopere cu un soi de velur după restaurare. Acum, însă, ajunge la concluzia că va scoate velurul şi va pune suprafaţa originală de cauciuc, pentru a păstra autenticitatea maşinii.
Toate cele patru roţi ale maşinii sunt cele originale, care erau pe ea iniţial, cu anvelope de mărime originală şi model clasic. Când a cumpărat maşina, însă, ea nu avea roată de rezervă, o pierduse până ajunsese în Italia. A căutat mult timp o roată absolut originală. A mers într-un final la un specialist din Germania, care are câteva garaje pline cu piese de maşini clasice, fiecare pe raft, cu etichetă, etc. Acolo a găsit o singură asemenea roată, dar germanul nu voia să i-o vândă, fără a încerca să discute măcar de preţ. Abia când i-a arătat pozele cu maşina pe care o restaurează şi i-a povestit istoria ei, neamţul a dus roata la vopsit şi apoi i-a vândut-o cu... circa 30 de euro. Deci voia să se asigure că o va vinde pentru o restaurare adevărată.
Barele de protecţie sunt noi, produse în zilele noastre, de una din cele două companii din lume care mai produc asemenea elemente cromate pentru automobile clasice din perioada asta.
Radioul de la interior e o replică, fiind construit în zilele noastre, dar făcut să arate ca cel atunci. Difuzorul, însă, e original. Doar 4 mii de maşini din acest model au avut radio şi difuzor, iar aceasta a avut doar difuzor.
Maşina asta, fiind din anul 1952, e construită înaintea adoptării convenţiei internaţionale privind standardele siguranţei în trafic, aşa că indicatoarele de direcţie sunt cu totul altfel — mecanice, între uşi. Totuşi, acţionarea lor aici era automatizată, încă de pe atunci operându-se cu releuri magnetice. Acţionarea indicatoarelor are loc printr-un inel circular de pe volan.
Motorul maşinii, pe care Vitalie ni l-a şi pornit imediat, n-are, apropo, probleme cu benzina zilelor noastre, pentru că dispune încă de la construcţia sa de un aşa numit compensator de cifră octanică! În acei ani! Şi apropo, motorul sună şi azi perfect, iar Vitalie i-a verificat numărul acestuia pe cartea de date de la uzină — e cel original, instalat pe maşină în momentul producţiei.
Mercedesul ăsta mai are şi sistem centralizat de lubrifiere a tuturor agregatelor sale. Dacă în acele vremuri alţi oameni stăteau ore în şir, scoţând piese şi ungând locurile cheie, atunci aici există un piston central, care, odată acţionat, trimite unguent lubrifiant către toate aceste elemente-cheie simultan. Deci, nu e ca la modelele sovietice din acea vreme, când stăteai cu orele sub maşini.
Apropo, de modele sovietice, Vitalie ne-a destăinuit şi o comparaţie interesantă între cum e experienţa de restaurare a maşinilor sovietice versus cele germane. De obicei, problema cronică la cele sovietice e că, dacă vrei să comanzi piese noi pentru acel model, piesele nu se prea potrivesc, fie că sunt produse atunci şi păstrate noi, fie că le iei de la alt exemplar donator. Pur şi simplu fiecare model era ajustat niţel şi de asta lipseşte precizia. La germane, la Mercedes-Benz, de exemplu, încă de atunci exista catalog de piese şi orice piesă o comanzi azi, ea vine milimetru în milimetru, cu număr de catalog şi dimensiuni de o precizie fantastică, zice Vitalie.
Maşina are deja câţiva ani buni de când e în colecţia lui Vitalie. Deocamdată nu are un certificat FIVA, pentru că are acele goluri nedocumentate din istoria sa. Vitalie, însă, vrea să rezolve enigma până la sfârşit şi să afle istoria ei din perioda cât a fost în Argentina. Din păcate, însă, sunt şanse mari ca orice ar afla el până la urmă şi s-ar confirma prin documente, să nu fie decât o adeverire a unor pagini macabre de istorie, iar asta cu siguranţă nu i-ar adăuga valoare maşinii. Sau, poate, cine ştie, s-ar putea descoperi un trecut mai curat al acestei maşini, care astăzi are deja 68 de ani de când a fost fabricată.
Şi e cert că Vitalie îşi iubeşte în primul rând maşina, dincolo de soarta ei, şi-i admiră ingineria, cu pasiunea intensă pe care chiar şi în rândul colecţionarilor o au foarte puţini oameni. Iar Mercedes-ul ăsta, cu o istorie tumultoasă, stă azi într-un garaj din Moldova. Şi la starea tehnică la care a fost restaurat, şi felul în care e întreţinut acum, cu ieşiri rare şi scurte, are toate şansele să-şi mai ducă viaţa multe decenii înainte!
DISTRIBUIE PRIETENILOR:
ALTE ŞTIRI RECENTE:
© 2021 Online Media
Urmăreşte-ne şi pe:
Facebook
YouTube
Instagram
Telegram
Twitter