Bijuteria uitată Ford, cu motor de Yamaha: Taurus SHO, sedanul care era devansat doar de BMW M5 E34 în SUA

De multe ori, când vrem să aducem un exemplu de dezvoltare fără compromisuri a unui model, chiar şi cu preţul unui buget uriaş, ne amintim de Mercedes-Benz S-Class W140 şi suma astronomică de 1 miliard de dolari, cheltuită de Mercedes-Benz, pentru a dezvolta acel model. Dar adevărul e că au existat şi sume mai mari cheltuite în istorie pentru dezvoltarea unor modele noi. Ford, spre exemplu, a cheltuit peste 3 miliarde de dolari ca să dezvolte prima generaţie de Ford Taurus! Da, peste 3 miliarde, iar în anii ’80 acei bani însemnau mult mai mult decât azi.

Foto: prima generaţie Ford Taurus, lansată în 1985

La începutul anilor ’80, Ford era într-o situaţia foarte precară, riscând chiar falimentul. Aveau maşini relativ învechite moral, învechite ca metode de producţie, care nu se mai ridicau la standardele noi ale industriei auto. Pe de altă parte, concurenţii de la GM şi Chrysler începuseră mai devreme şi mai repede tranziţia la tracţiune faţă, inclusiv în segmentul sedanurilor medii, făcând astfel faţă un pic mai bine concurenţei japoneze. Aşa cei de la Ford au înţeles că mai o singură şansă de a dezvolta un sedan cu tracţiune faţă cu adevărat bun. Şi anume aşa, au ajuns să reorganizeze compania, să unească echipe în eforturi comune şi să muncească temeinic la dezvoltarea lui Ford Taurus.

Foto: Ford Taurus de primă generaţie, lansat în 1985

Lansarea noului Taurus a fost una din cele mai aşteptate din SUA, iar modelul n-a dezamăgit. Un design inovativ ce părea o adevărată navă cosmică mai ales la interior. Noi standarde de producţie şi calitate pentru Ford. Tracţiune faţă, motoare noi. Era exact ce aştepta publicul şi chiar mai mult. În sfârşit, oamenii au exclamat din nou la vederea unui model Ford. Maşina avea faruri inovative, nu avea grilă de radiator clasică între faruri, avea uşi cu partea de sus curbată spre acoperiş, pentru aerodinamică — într-un cuvânt, era o maşină a viitorului.

Noul său motor V6 de sub capotă, însă, din familia Vulcan, nu era o piesă de inginerie de viitor. Era cât de poate de convenţional şi clasic pentru americani, fiind un 3.0 V6 relaxat, fără performanţe ameţitoare. Din cei 3 litri, el scotea doar 140 CP. Da, ştim, Ford avea încă în producţie V8-uri de 6-7 itri care scoteau între 150-190 CP, dar asta nu era o scuză pentru un model nou, futuristic.

Foto: aşa arăta motorul standard 3.0 V6 de pe Ford Taurus

Americanii l-au cumpărat oricum, dar lipsa unui motor mai puternic era un fel de călcâi al lui Ahile pentru Taurus, pentru care putea să-l critice oricine. Până la urmă, V6-ele normal abia de accelera în 13.5 secunde de la 0 la 96 km/h, iar ăsta e un timp deloc impresionant. Cei de la Ford şi-au zis că e cazul să rezolve problema.

Aşa că i-au contractat pe cei de la Yamaha, pentru ca aceştia să ia motorul Vulcan de 3.0 litri V6 şi să facă ce-or şti inginerii lor, dar să-i dea o cu totul altă performanţă! Ford gândise deja şi un nume pentru modelul ce avea să găzduiască acel motor: Taurus SHO, unde SHO vine de la Super High Output!

Foto: motorul modificat de Yamaha al lui Ford Taurus SHO

Şi japonezii de la Yamaha au făcut o treabă extraordinară! Japonezii au proiectat un nou arbore cu came pentru acest motor şi o galerie de admisie cu lungime variabilă, iar motorul a primit astfel şi 4 valve per cilindru, cu număr total de 24 de valve. Lungimea variabilă a galeriei de admisie însemna, de fapt, că fiecare cilindru avea două căi de admisie a aerului, una scurtă şi alta lungă, iar motorul putea dirija pe care din ele s-o folosească într-un anumit moment. La turaţii joase, motorul folosea căile lungi, iar la turaţii înalte se deschideau şi căile scurte, aerul venind mai repede şi mai rece, crescând astfel puterea.

Foto: Ford Taurus SHO

Cei de la Yamaha au mai făcut mici schimbări de perfecţionare şi echilibrare, iar astfel motorul a putut atinge turaţii mai mari, linia roşie urcând de la 5,300 rpm la 7,300 rpm. În rezultat, motorul care a fost proiectat de Yamaha pe baza rădăcinilor Ford a ajuns să dezvotle 220 CP în loc de 140 CP, deci 80 CP în plus! Şi vorbim în continuare de un motor aspirat natural, fără turbină!

Foto: Ford Taurus SHO, echipat cu noul propulsor, creat de Yamaha

Iar pe lângă toate, noul motor arăta ca o operă de artă, cu toate acele 12 canale de admisie încurcate deasupra lui! Nu avea capac de plastic deasupra, care să-i acoperea frumuseţea, aşa cum se întâmplă azi, pentru că avea ce arăta ochiului.

Atunci când motorul a ajuns să fie pus pe Ford Taurus SHO, nu exista o cutie suficient de rezistentă, aşa că tot japonezii le-au sugerat să folosească o cutie manuală de la Mazda, cu 5 trepte.

În rezultat, atunci când a fost lansat, în 1989, Ford Taurus SHO a devenit cel mai puternic automobil cu tracţiune faţă din lume! Dacă un Taurus cu V6 american accelera de la 0 la 60 mph în 13.4 secunde, atunci Taurus SHO cu motor de Yamaha accelera 6.6 secunde! Aproape de două ori mai rapid! De fapt, Ford Taurus SHO era într-atât de rapid, încât din toate sedanurile care se vindeau în SUA în anul lansării sale în acelaşi segment, doar BMW M5 E34 îl devansa!

Da, BMW mai avea sedanuri puternice, dar Ford Taurus SHO le învingea, inclusiv datorită manevrabilităţii bune şi a unei capacităţi excelente de a-şi pune puterea pe asfalt, chiar dacă era un model cu tracţiune faţă. Spre exemplu, un test comparativ între Seria 3 E30 325i şi Ford Taurus SHO l-a scos pe Ford învingător la slalom, acceleraţie, viteză maximă, deci cam tot ce se putea. Mai târziu, 750iL l-a învins, totul pe Taurus SHO, dar şi E30 şi 750iL erau din segmente diferite.

Ford Taurus SHO făcea distanţa de o pătrime de milă în 15.2 secunde, şi ajungea la final cu o viteză de 93 de mile, adică circa 150 km/h, viteza maximă a maşinii fiind de 225 km/h, din cauza cutiei de doar 5 trepte. Ferrari avea un model cu 4 locuri, Mondial T, care ajungea la finalul unei pătrimi de milă cu 94 mph, deci, acest se poate spune că acest Ford avea performanţe apropiate până şi de un Ferrari!

Deci, Ford Taurus SHO a fost o maşină adorată de jurnalişti, fani Ford şi pur şi simplu toţi americanii. A fost o locomotivă de imagine pentru Ford şi pentru modelul Taurus, chiar şi cel standard. Totuşi, vânzările lui Taurus SHO au fost, din păcate, mult prea modeste şi n-au atins niciodată cota de 20,000 unităţi anual, pe care şi-o dorea Ford. În primul an s-au vândut 15,500, dar după ce agiotajul pentru acest model s-a mai stins, s-au stins şi vânzările, până la 8,000 unităţi anul următor.

Mai târziu, în 1993, pe generaţia a doua de Taurus, care nu era decât un facelift major a primei, Ford a mai oferit o versiune actualizată a motorului Yamaha V6, de 3.2 litri, care livra tot 220 CP, dar ceva mai mult cuplu. Vânzările au crescut în acel an la peste 20 mii unităţi, după care au scăzut din nou, până la 8-10 mii unităţi anual. Şi asta în contextul în care numărul total de exemplare Ford Taurus era de aproape 400,000 unităţi anual! Deci, Taurus SHO acumula cam 2% din toate vânzările lui Taurus. Şi asta pentru că nimeni nu prea voia să cumpere un sedan bun, mai scump, dar care să arate ca sute şi mii de alte maşini din oraşul lor, considerate deja banale.

Foto: Ford Taurus SHO din generaţia a doua, care era un facelift al primeia

Ford a mai avut tentative de a prelungi gloria lui Taurus SHO. Generaţia a treia, care a urmat, a fost extrem de urâtă şi n-a mai avut V6-ele de Yamaha sub capotă, ci un V8, dezvoltat tot cu Yamaha, iar maşina a fost un eşec lamentabil. După 4 ani, au scos-o din producţie. Iar între 2009 şi 2019 Ford a mai încercat să producă un Ford Taurus SHO modern, cu un V6 twin turbo de 3.5 litri, EcoBoost, cu puteri de 265 CP la început şi chiar peste 300 CP ulterior, dar vânzările lui Taurus normal deja căzuseră până spre 30 mii unităţi anual, iar despre Taurus SHO nici nu mai face să vorbim. Aşa că atât Taurus, cât şi Taurus SHO au plecat în istorie.

Iar glorioase au rămas doar primele două ipostaze. Nu, nu costă o avere azi, pentru că nu s-a prea înrădăcinat respectul pentru ele ca maşini de colecţie. Cea mai scumpă, cu doar 46 mii mile la bord, s-a vândut cu mai puţin de 7,000 dolari SUA, iar cele cu parcurs mai mare pot fi cumpărate şi cu 2-3 mii dolari în SUA! Ce legendă uitată şi subapreciată!