(VIDEO) Istoria neştiută a lui Antarctic Snow Cruiser, un vehicul bizar, proiectat să cucerească ţinuturile polare, care s-a dovedit a fi un eşec

Vehiculul ăsta trebuia să fie vârful progresului ingineresc al unei întregi ţări, sau chiar a omenirii, la timpul său. Nu era nici tocmai camion, nici camper, era o întreagă casă uriaşă pe roţi, proiectată să cucerească ţinuturile polare ale Antarcticii, dar care s-a dovedit a fi un eşec epic, pe care până şi creatorii săi au ales să-l dea uitării. Şi mai ales, Antarctic Snow Cruiser e exemplul perfect a ce se poate întâmpla atunci când inginerii proiectează ceva fantastic de îndrăzneţ din laborator, dar nu merg în teren, să vadă condiţiile unde va fi exploatat vehiculul lor, şi nu fac suficient de multe teste de viaţă reală cu ceea ce au proiectat.

Totul se întâmpla încă în anii 1930, înainte de cel de-al doilea război mondial. Anarctica era încă un pământ neexplorat, iar ţările cu mai mare potenţial maritim îşi manifestau deja pretenţiile teritoriale acolo, ocupând spaţiile la puteau ajunge. Oamenii de ştiinţă deja presupuneau că sub zăpezile imense se ascund zăcăminte preţioase, prin urmare nu era timp de amânare. Aşa că şi SUA a decis să organizeze o expediţie proprie în Antarctica, pentru a acapara o bucată de pământ din continentul sudic, iar expediţia lor trebuia să fie cea mai îndrăzneaţă, intrând cel mai adânc în interiorul continentului, ajungând chiar până la polul sud.

Aşa s-a ajuns şi la necesitatea de a proiecta un vehicul capabil să adăpostească un întreg grup de oameni de ştiinţă la bord pe termen lung, deci capabil şi de autonomie mare. Totodată vehiculul trebuia să poată înainta prin zăpezi uriaşe şi crăpături prin zăpadă, iar dacă avea să ajungă la Polul Sud, avea să fie primul vehicul căruia îi reuşeşte asta din toată istoria. Deci, miza era uriaşă.

Aşa că inginerii s-au pus pe treabă şi au prezentat proiectul lor în 1937. Era un vehicul uriaş, de 37 de tone, cu ampatament foarte scurt în raport cu lungimea totală, secretul acestei construcţii find în posibilitatea de a trece peste crăpături de gheaţă şi zăpadă. Roţile puteau fi retractate în sus, iar lungime mare servea ca element de susţinere pe zăpadă.

Snow Cruiser beneficia de tracţiune integrală, însă propulsia era una electrică! Da, în anul 1937, vehiculul ăsta avea motoare electrice încadrate în fiecare roată, cum are Rimac azi. Ele erau alimentate, însă, nu de la o baterie grea, ci de la două motoare diesel, cu rol de generator. Acestea aveau 11.0 litri cilindree şi erau de origine Cummins. Lichidul de răcire de la motor era gândit să circule prin pereţii odăilor din interior, ca să încălzească spaţiile de interior.

Motoarele electrice, însă, au fost neaşteptat se slabe. Fascinaţi poate de ideea cuplului mare, oferit de ele din prima secundă, inginerii au pus motoare de doar 56 KW pe fiecare punte, adică de 76 CP. Toate patru, deci, asigurau doar 304 CP, la 37 de tone de masă totală.

Vehiculul fusese prevăzut să aibă şi un avion deasupra, pe care să-l poarte cu el şi să-l poată coborî cu o macara, pentru a-l folosi la misiuni de recunoaştere aeriană.

Deşi proiectarea vehiculului a durat din 1937 până în 1939, adică doi ani pentru finalizarea şi construcţia lui rămăseseră doar 6 luni. Aşa că vehiculul a ieşit de pe linia de asamblare cu doar câteva săptămâni înainte de a fi încărcat pe o navă cu direcţia Antarctica, fără a lăsa timp de testări de viaţă reală. Singurul test avea să fie o călătorie din Chicago, unde fusese construit, către Boston, unde trebuia să urce pe navă. Iar călătoria urma să fie o demonstraţie naţională a acestei minunate piese inginereşti şi totodată o perioadă de testare.

Dar chiar în ziua a 4-a a călătoriei o ploaie l-a făcut neputincios, el pierzându-şi aderenţa roţilor prin noroi şi ajungând într-un canal. A fost nevoie de trei zile pentru a-l scoate de acolo, într-un eveniment ruşinos pentru un vehicul care se presupunea că va înfrunta cele mai dificile condiţii arctice.

Au mai urmat şi alte mici defecte, iar pe lângă asta, vehiculul s-a dovedit a fi mult mai lent decât anticipaseră inginerii. Ar fi trebuit să poată atinge 48 km/h, dar abia de putea atinge 15-20 km/h. La intrarea în Boston, de exemplu, a cauzat cel mai mare ambuteiaj din istorie de până atunci, din cauza vitezei reduse şi dimensiunilor enorme. Călătoria spre Boston a durat aproape 3 săptămâni în loc de 8 zile, cât era preconizat.

Cu toate îndoielile care apăruseră asupra lui, la 15 noiembrie 1939, vehiculul a fost urcat pe o navă şi a plecat spre Antarctica. Odată ce a ajuns acolo, pe zăpadă, eşecul a fost unul de proporţii epice.

Anvelopele sale netede s-au dovedit a fi inutile în condiţiile zăpezilor antarctice. Decizia de a folosi asemenea anvelope a fost motivată de ideea de a utiliza anvelope deja existente, iar ideea de a crea nişte striaţii pe ele, cel puţin, a fost respinsă din motiv că ele s-ar fi umplut cu zăpadă oricum. Aşa că Antarctic Snow Cruiser s-a pomenit în Antarctica cu un soi de roţi de vară.

În încercarea de a salva situaţia, echipajul a montat lanţuri, apoi şi încă o pereche de roţi, pe care le aveau de rezervă. Dar asta n-a schimbat situaţia. Apoi au descoperit că şi distribuţia greutăţii între axe era proastă, limitând aderenţa. Aşa că au aflat că în marşarier vehiculul se mişca mai bine, dar mult mai încet. Aşa cu parcurs peste 100 km, în marşarier! Dar era clar că maşinăria asta nu mai are şanse să ajungă aşa la Polul Sud, aşa că echipajul s-a declarat înfrânt şi a parcat vehiculul cu rol de bază staţionară. Apoi, odată cu al doilea război mondial, expediţia lor a fost sistată înainte de timp, iar vehiculul lăsat să zacă acolo, pe continentul sudic.

Ultima dată Antarctic Snow Cruiser a fost văzut în anul 1958, în cadrul unei alte expediţii de recunoaştere, după ce a fost curăţat de mulţi metri de zăpadă peste el. Ce s-a întâmplat cu el de atunci şi până azi nu mai e cunoscut — fie e îngropat sub tone de zăpadă, fie s-a desprins pe vreun gheţar şi a plutit pe el, ajungând în cele din urmă pe fundul oceanului.

Vezi mai jos un video cu multe explicaţii grafice ale acestei minuni inginereşti, care s-a dovedit a fi un eşec demn de studiat la universităţile de inginerie.