Maşina cu 6 carburatoare şi inginerie genială a Italiei din 1971, într-un superb exemplar scos la vânzare în Elveţia

Cele mai apreciate maşini de colecţie sunt cele care au avut în ele ambiţie de design şi inginerie la timpul lor, îndrăznind a fi create cu multă pasiune a condeiului care le desenau şi cu multă pricepere a inginerilor care munceau la ele. Iar Italia a avut multe decenii la rând printre cei mai buni designeri şi ingineri din lume. Tocmai de asta, aproape toate modele produse în epoca de aur a Italiei, sunt astăzi de colecţie, apreciate precum gustul licorilor Toscanei, maturate cu anii.

Iar printre bijuteriile pe care le admirăm inevitabil, create în acea Italie glorioasă în lumea auto, exemplarele Ferrari sunt un apogeu ingineresc aproape inimaginabil pentru zilele noastre. Ştim, când auzim Ferrari, inevitabil apare senzaţia că sunt intangibile şi în cele mai multe cazuri e mai mult decât adevărat. Dar azi vorbim de acest Ferrari nu atât din prisma preţului său, cât din perspectiva ingineriei şi a modului în care o asemenea bijuterie a fost păstrată timp de 51 de ani de când a fost produsă, în mâna unor proprietari potriviţi.

E un Ferrari 365 GTC/4, un coupe cu două uşi şi patru locuri, dar locurile din spate erau pur simbolice. A fost prezentat la salonul auto de la Geneva în 1971, şi era derivat tehnic din modelul 365 GTB Daytona, însă a fost creat ca un model mai plăcut de condus la trasee lungi, ca un adevărat GT. Din acest motiv, motorul a fost temperat, pentru a nu fi atât de convulsiv precum era pe Daytona. Dar aici, la motor, începe adevărata fascinaţie inginerească a acestui Ferrari.

În cea mai bună tradiţie Ferrari din acei ani, avem de-a face cu un motor V12 din familia Colombo. Dar pentru că un designer talentat de la Pininfarina, pe nume Fillipo Sapino, l-a desenat atât de ascuţit, cu o capotă atât de coborâtă, carburatoarele obişnuite nu încăpeau sub capotă. Inginerii n-au vrut să sacrifice designul, şi au rezolvat problema cât ai zice espresso. Au montat 6 carburatoare mai mici prin părţi, câte 3 pe fiecare parte, fiecare carburator având în „gestiune” câte doi cilindri. Erau carburatoare Weber, printre cele mai bune care se găseau în lume în anul 1971, dar să ajungi vreodată să sincronizezi un motor cu 6 carburatoare, e o muncă sisifică şi imposibilă pentru 99.9% dintre mecanici, mai ales cei din zilele noastre care au cam uitat ce înseamnă carburatoare în general. Deci, imaginează-ţi, că această bijuterie de Ferrari, cu motor V12, avea 6 carburatoare, care-şi trimiteau mixtura spre cei 12 cilindri.

Motorul de sub capota acestui model are 4.4 litri capacitate, iar asta înseamnă 365 cm cubi volum pentru fiecare cilindru. De aici i se trage şi numele, aşa cum a fost cam întotdeauna, la aproape toate modelele Ferrari din istorie — cifrele din numele modelului vin de la cilindreea unui singur cilindru din motor.

Blocul motor şi chiulasele erau realizată din aluminiu, fapt care era unul absolut normal pentru Ferrari. Însă construcţia chiulaselor era diferită la acest motor de pe 365 GTC/4, nu doar datorită amplasamentului lateral al carburatoarelor, fiecare chiulasă având câte doi arbori cu came, fiecare fiind responsabil de activarea a câte o singură valvă per cilindru, deci unul pentru admisie şi altul pentru valvele de evacuare, iar galeria de admisie era poziţionată între cei doi arbori cu came, în loc să fie cumva între blocurile cilindrice. În schimb, între cele două blocuri şi-a găsit locul filtrele de ulei şi sistemul de control al emisiilor. Da, în 1971 Ferrari avea sistem de control al emisiilor!

Şi, deşi motorul fusese „temperat” faţă de parametrii lui Dayton, fiind în acelaşi timp să livreze mai mult cuplu la turaţii joase, acesta prindea fără probleme 7,000 rpm, abia după aia pornind linia roşie. Aşa că acest 12 italian genial livra cu uşurinţă 340 CP, făcând maşina să poată atinge o viteză de 260 km/h! În 1971, asemenea cifre de viteze le erau pe măsura a foarte puţine maşini din lume!

Şi pentru că era o bijuterie inginerească în însăşi esenţa construcţiei sale, chiar dacă motorul era poziţionat în faţă, distribuţia greutăţii era ideală — 51% în faţă şi 49% pe puntea spate. Iar asta, de rând cu suspensiile cu dublu braţ, pe ambele punţi dar cu braţe de dimensiuni diferite pe părţile superioară şi inferioară, ajutate de stabilizatoare suplimentare, îi imprimau acestui Ferrari o ţinută de drum pe care puţini maşini în lume o puteau egala.

Şi pentru că Ferrari nu producea niciodată modele ca să apuci să te saturi de ele şi trebuia să te grăbeşti să prinzi unul pe care-l plăceai până când italienilor le veneau noi idei, pentru alte modele, acest Ferrari 365 GTC/4 s-a produs doar pe parcursul a doi ani, 1971 şi 1972, şi doar într-un număr de 505 exemplare, dintre 8 au fost pentru diverse scopuri de maşini de teste, doar 497 fiind vândute în mod standard clienţilor, majoritatea dintre care au fost cumpărate cu mare poftă de americani.

În acest context, e o raritate însăşi faptul că vorbim azi de un exemplar care a fost livrat iniţial în Elveţia. Mai mult ca atât, acest exemplar a fost comandat în 1971 de către însăşi H. Marshall, elveţianul fondator al clubului Ferrari din Elveţia, el considerând atunci că acest model e întruchiparea genialităţii inginereşti Ferrari al acelor timpuri şi ar fi cel mai bun şi plenar model dintre toate, chiar dacă nu era nici cel mai puternic, nici cel mai rapid. Acel prim proprietar a deţinut acest Ferrari roşu timp de 34 de ani în proprietatea sa, şi, fiind preşedintele clubului Ferrari din ţara sa, e de la sine înţeles că maşina asta a avut partea de cea mai sublimă grijă posibilă şi totodată nu i-au lipsit drumurile sinuoase cu privelişte de Alpi elveţieni.

Abia în 2005 maşina a nimerit în mâinile celui de-al doilea proprietar elveţian, un alt pasionat renumit de Ferrari din ţara ciocolatelor şi a caşcavalului. Acesta, la rândul său, a ţinut-o până în 2013, iar de atunci şi până azi e deţinută de pasionatul colecţionar de astăzi, care a condus-o puţin, mai mult pe la evenimente speciale. Toţi trei proprietari i-au asigurat mentenanţa tehnică a acestei maşini doar la service-urile oficiale Ferrari, până azi, la 51 de ani de când a fost fabricată. Toată această istorie de dublată în arhivele uzinei Ferrari, deci e o maşină cu istorie absolut transparentă.

Are şi certificat de vehicul clasic şi autentic. Anume autentic, nu restaurat, iar pielea un pic roasă de pe scaunele spate e certificarea supremă a autenticităţii. La fel cum elveţienii nu schimbă în case parchetul de lemn ros pentru că e mai valoros decât unul nou, exact aşa şi aici, pielea aia roasă e martorul unei maşini cu istorie adevărată.

Cât costă? O avere, evident. Tocmai 225,000 de franci, dar în lumea maşinilor de colecţie Ferrari asta e o sumă foarte mică, de chilipir chiar pentru o asemenea maşină, atât de rară, şi cu istorie elveţiană atât de transparentă. Ah, da, am uitat să spunem, maşina are doar 85 mii km parcurşi la viaţa sa, în cei 51 de ani. Documentaţi, bineînţeles. Nu există un alt cuvânt pentru maşina asta decât bijuterie. Şi se aplică la tot — la design, la motor, la întreaga sa inginerie şi la întreaga istorie a acestui exemplar.