Un Ferrari cu motor de 2.0 litri, care ajunge să coste azi o avere, într-un exemplar fascinant, scos la vânzare în Franţa

La momentul lansării sale, Enzo Ferrari n-a vrut să-l numească deplin, cu propriul nume. Iar în broşurile care însoţeau maşina, cumpărătorii erau felicitaţi că au cumpărat „aproape un Ferrari”. Până la urmă, era o maşină frumoasă, o bijuterie inginerească, dar avea un motor de doar 2.0 litri. Iar în comparaţie cu motoarele V12 de Ferrari, asta nu se potrivea deloc. E povestea acestui prim Dino, care a fost un soi de creaţie de compromis Ferrari, dar care a ajuns azi să coste la fel de mult ca alte modele Ferrari, ba chiar mai mult decât un şir lung dintre ele.

Fiul lui Enzo, Alfredo „Dino” Ferrari, a fost cel care l-a convins pe tatăl său să producă nişte bolizi de curse cu motoare mai mici, V6 şi V8, la dezvoltarea cărora a participat şi el. Însă, deoarece aveau motoare cu un număr mai mic de cilindri şi Enzo nu voia să diminueze din prestigiul maşinilor cu 12 cilindri, i-a spus fiului că acele maşini vor fi dezvoltate, dar trebuie să poarte alt nume. Şi pentru că ideea a lui a lui Alfredino, şi numele maşinilor avea să fie Dino.

Acei bolizi concurau cu succes, iar Alfedo a fost astfel încurajat să-i sugereze tatălui său o altă idee de-a sa, de a produce modele Ferrari mai accesibile, mai deschise spre un public mai larg, dându-i exemplul lui Porsche 911, care se lansase în 1964. Pe Enzo Ferrari, însă, 911-le nu-l prea impresiona pe atunci, întrucât modelele sale Ferrari erau cu mult superioare ca performanţă şi preţ, dar iată lansarea lui Miura în 1966 de către cei la Lamborghini şi ovaţiile pe care le primise concurentul italian, îl puseseră pe gânduri pe Enzo şi acesta a acceptat ideea de a concepe împreună cu fiul său un model mai compact, primul model pentru uz civil cu numele Dino.

Ferrari s-a gândit la amplasarea mediană a motorului, dar la puterea pe care o aveau motoarele sale V12, o asemenea amplasare ar fi creat probleme de manevrabilitate şi maşinile ar fi devenit prea periculoase. În cazul lui Dino, însă, cu un motor mai puţin puternic, ideea devenise atractivă, mai ales că amplasarea pe mijloc a motorului dădea şansa ca designul maşinii să fie foarte ascuţit în faţă. Iar Lamborghini Miura era ascuţit. Acum şi o primă creaţie a lui Enzo Ferrari ar fi putut fi. Aşa că designul a fost încredinţat casei Pininfarina, unde maestrul Aldo Brovarone l-a şi desenat.

Între timp, tatăl şi fiul Ferrari au conceput substratul tehnic în exact aceeaşi manieră ca orice alt Ferrari, cu ceea şi inginerie de structură, până şi suspensie cu aceeaşi arhitectură. Motorul dezvoltat pentru Dino a fost unul incredibil de compact — de doar 2.0 litri. Însă era un V6, iar acest Dino a adopta şi o nouă idee Ferrari de a fi numit cu primele două cifre după capacitatea cilindrică a motorului, iar ultima — după numărul de cilindri. Acestui prim model Dino îi spune 206 GT, respectiv avea 2.0 litri şi 6 cilindri.

Foto: Motorul lui Ferrari Dino 206 GT şi amplasarea sa

Motorul era amplasat transversal — din nou o soluţie neaşteptată — şi avea cele două blocuri a câte trei cilindri poziţionate la 65 grade unul faţă de altul. Dispunea de doi arbori cu came pe fiecare chiulasă. Blocul cilindric era realizat dintr-un aliaj numit Silumin, chiulasele fiind realizate dintr-un aliaj uşor de compoziţie apropiată. În stilul ingineriei Ferrari motorul a primit cât un carburator la fiecare doi cilindri, deci acest propulsor de 2.0 litri avea 3 carburatoare Weber 40 DCN!

Propulsorul era şi primul conceput de Ferrari care avea sistem electronic de aprindere. În rezultat, din cei 2.0 litri ai săi, acest V6 Ferrari producea 180 CP şi 187 Nm. Şi tot în stilul motoarelor Ferrari, propulsorul ăsta putea fi turat cu uşurinţă la 8,000 rpm, abia dincolo de această valoare pornind linia roşie! Ah, ce inginerie! Şi puterea maximă anume acolo, la 8,000 rpm, se realiza!

Dino 206 GT a fost şi primul Ferrari ce a folosit o direcţie cu pinion şi cremalieră, iar asta, în tandem cu greutatea mică de doar 900 kg şi suspensia independentă cu braţe duble pe ambele punţi, i-a asigura o ţinută de drum impecabilă. Greutatea mică era favorizată şi de caroseria de aluminiu. Maşina asta e fost exact atât de superbă şi uşoară pe cât şi-o dorea fiul, dar în acelaşi timp tatăl n-a făcut-o mai puţin genială ca şi inginerie decât ar fi acceptabil pentru talentul său. Chiar dacă oficial se vorbea despre Dino ca despre o marcă deţinută de Ferrari, toţi o tratau ca un Ferrari, chiar dacă e unul mai tineresc. Şi chiar dacă la vremea producţiei sale au existat voci sceptice care spuneau că Ferrari n-ar fi trebuit să admită producţia unei asemenea maşini „inferioare”, azi practic toţi fanii şi colecţionarii tratează Dino ca pe un model cu drepturi depline în gama Ferrari, iar acest 206 GT e considerat unul din cele mai superbe modele sportive ale secolului XX. Într-atât de bun a fost!

Iar acest Dino 206 GT a fost şi foarte rar până la urmă, fiind produse doar 152 exemplare şi doar 151 fiind vândute. Da, maşina despre care vorbim azi e una din doar 151 vândute vreodată de Ferrari de tipul său. Mai târziu, începând cu 1969, 206 GT s-a transformat în 246 GT şi GTS, maşini care se disting practic doar prin motor mai mare, de 2.4 litri, dar care au fost produse în peste 3,700 exemplare. Aşa că 206 GT rămâne o raritate absolută, toate maşinile supravieţuite până azi fiind documentate minuţios atât de uzină, cât şi de colecţionari şi experţi Ferrari.

La fel de documentată e şi istoria exemplarului despre care vorbim azi, şi care a fost scos la vânzare în Franţa. A fost produs şi livrat în anul 1969, ultimul an de producţie a lui Dino 206 GT. Paulo Buofi era primul proprietar din Italia, care s-a despărţit de maşină după doar doi ani, vânzându-i altuia, pe nume Luigi Tinazzi din Verona. Până în 1982 au mai urmat alţi patru proprietari, iar în 1982 a cumpărat-o un colecţionar pe nume Aurelio De Padova dintr-un sătuc aflat la doar 40 km de sediul Ferarri din Maranello, sătuc numit Cadelbosco di Sopro.

Acest om a şi restaurat acest exemplar, munca fiind finalizată în 1989 şi fiind făcută de unul din cele mai renumite ateliere în restaurări de Ferrari din Italia, Autoluce. Atunci maşina a primit şi un motor absolut nou şi original, identic. A fost vândută ulterior unui alt colecţionar italian, care a ţinut-o până în anul 2000, când i-a vândut-o actualul colecţionar din Germania. Da, e lungă istoria cu tranzacţionări şi proprietari, însă aşa e la Ferrari — aceste maşini sunt ca nişte tablouri renumite, toată sfera de pasionaţi Ferrari ştie imediat când o asemenea bijuterie trece dintr-o mână într-alta.

Actualul proprietar a pregătit-o de vânzare în decembrie 2021, când a dus-o la un atelier Ferrari în Munchen şi a plătit 6,500 euro pentru o reanimare a sistemului de răcire şi alimentare, dar şi o nouă pompă de răcire. Maşina a trecut TUV-ului german ulterior, iar acum aşteaptă o licitaţie care va avea loc în Paris unde va fi expusă la vânzare şi va fi vândută celui ce oferă mai mult pe ea. Nu se ştie cu cât anume se va tranzacţiona, dar estimarea celor de la casa de licitaţie e între 350,000 euro şi 450,000 euro! Iar asta e mult mai mult decât o mare parte din modelele clasice Ferrari de după 60 încoace!

Deci, acest Ferrari de 2.0 litri, renegat cândva şi numit „aproape un Ferrari”, a ajuns să coste mai scump decât foarte multe alte modele ale mărcii. Pentru că, deşi avea 2.0 litri, era o bijuterie poate şi mai revoluţionară, şi mai ambiţioasă! Pentru că Dino a fost un Ferrari în doză mai mică de putere, însă nu şi în zonă mai mică de genialitate.