Lamborghini Diablo, supercar-ul Italiei de cândva, care trecea de 320 km/h, pentru a răspunde celor de la Ferrari, într-un exemplar scos la vânzare în Germania

Perioada de la sfârşitul anilor 80 şi începutul anilor 90 a fost una de aur pentru supercar-urile italiene cu siguranţă. Ferrari i-a luat pe toţi prin surprindere în anul 1987, când a lansat Ferrari F40, un model care făcuse un salt imens în design, inginerie şi performanţă, şi care putea atinge 324 km/h. Îi luase prin surprindere şi pe cei de la Lamborghini, care aveau pe atunci Countach în producţie. Ferrari F40, însă, eclipsa tot, fără nicio şansă. Aşa că e fost nevoie de un răspuns pe măsură. Iar acesta a venit sub forma lui Lamborghini Diablo.

În 1987, Lamborghini era încă o companie independentă, iar dificultăţile financiare o vizitau frecvent. Compania era finanţară de doi oameni de afaceri din Elveţia pe atunci, însă generozitatea lor pentru investiţii majore era limitată. Totuşi, aceştia au agreat dezvoltarea unei maşini noi cu sarcina tehnică de a atinge minim 315 km/h, preferabil 320 km/h, ca să se depăşească echivalentul a 200 mile la oră, iar ţinta supremă era să se poată atinge 325 km/h, ca să fie depăşit Ferrari F40 măcar un pic. Iar ca să punem totul în context, în anul 1987 Lamborghini nu avea nici un model capabil să treacă de 300 km/h.

Lamborghini a apelat la acelaşi mare designer Marcello Gandini, care dezvoltase şi predecesorii lui Diablo. În timpul procesului de concepere a maşinii, însă, Lamborghini a fost cumpărat de grupul Chrysler, aşa că, pe de o parte, inginerii au avut finanţare de a-şi continua ideile, iar pe de altă parte cei de la Chrysler cu vrut să se depărteze de la formele colţuroase şi au ales un design mai modern în viziunea lor, cu forme mai fluide.

Totuşi, mici picanterii frumoase au răzbătut până la modelul de serie, lansat în 1990. Uşile erau de tip foarfecă, un element cu care Ferrari nu se putea lăuda. Farurile faţă erau escamotabile, în ton cu tendinţele vremii, dar pentru Lamborghini nu era ceva nou, pentru că asemenea faruri existaseră de multă vreme şi la Countach.

Cutia era una manuală, iar la interior tunelul central avea o zonă de ghidaj pentru levierul transmisiei.

Motorul era unul amplasat median, dar, dacă Ferrari a debutat cu un motor V8 biturbo, atunci Lamborghini a ales să rămână la un V12 aspirat natural, care avea acum câte doi arbori cu came pe fiecare bloc. Motorul avea injecţie controlată electronic şi din cei 5.7 litri ai săi, scotea 492 CP şi 580 Nm. Asta însemna 14 CP mai mult decât Ferrari F40.

Mai mult ca atât, cea mai importantă cifră, unde Lamborghini Diablo reuşise să-l devanseze pe Ferrari F40 a fost viteza maximă. Inginerii au reuşit să depăşească aşteptările minime şi să se alinieze cu cele maxime, asigurându-i noului model capacitatea de a atinge 325 km/h! Cu doar 1 km/h mai mult decât F40, însă conta că era mai mult.

Unde n-a reuşit Lamborghini să-şi depăşească rivalul a fost la acceleraţie. Diablo prindea prima sută în 4.5 secunde, în timp ce F40 o făcea în 4.1 secunde. Explicaţia era în greutate — Diablo cântărea 1,576 kg la gol, în timp ce Ferrari F40, cu panourile lui de materiale inovative, cântărea 1,110 kg. Deci, o diferenţă foarte mare, şi e impresionant că Lamborghini a reuşit să fie atât de aproape ca performanţe, fiind cu 460 kg mai greu!

Pentru că nu reuşiseră să-l facă atât de uşor, cei de la Lamborghini puneau accent pe dotări mult mai luxoase la interior, spre deosebire de stilul spartan al lui F40. Şi în final cariera lui Diablo a fost mult mai lungă. Diablo standard a fost produs până în 1998, însă au mai fost lansate ulterior şi alte variaţii, inclusiv cu tracţiune integrală, iar în 1999 a urmat şi un facelift, care a adus ulterior şi un motor de 6.0 litri. Ultimul Diablo a fost produs în 2001. Modelul a fost produs în 2,884 exemplare, dar versiunea iniţială de Diablo s-a produs doar în circa 900 exemplare.

Iar noi vorbim azi tocmai de o asemenea versiune iniţială, clasică, printre primele produse. A fost fabricată în 1991, şi a fost ţinută din start ca un exemplar de colecţie. A fost ulterior cumpărată de un colecţionar din Franţa, iar în 2017 a fost cumpărată de actualul proprietar din Germania. Acesta a oferit-o unui service specializat în 2019, pentru lucrări ample de reîmprospătare, inclusiv revopsire, care au însumat o factură de 61,000 euro. Toată munca la ea de atunci a fost documentată şi fotografiată, pentru a fi ataşată la dosarul de colecţie.

Ei bine, asemenea maşini costă inevitabil între 250 mii şi 450 mii de euro. Maşina asta mai are şi doar 26,800 km parcurşi în toată istoria sa de 31 de ani, kilometrii fiind documentaţi, fireşte. Iar cu cele 61 mii euro plătite pe recondiţionare, e firesc că şi preţul final va fi mai mare, ajungând la 299,000 euro.

Dar e un Lamborghini Diablo într-o stare şi o combinaţie de culori de vis — roşu pe dinafară, bej spre maro la interior, într-o stare tehnică absolut impecabilă. Şi apoi, e legendă, care a scris istorie şi care a fost cândva una din cele două maşini glorioase ale Italiei, alături de Ferrari F40, care erau afişate pe posterele din camere tuturor adolescenţilor din lume.