Maşina genială a Italiei de cândva, la care visau pasionaţii din toată lumea, un Ferrari Testarossa roşu, cu parcurs infim, scos la vânzare în Germania

În anii 80 şi chiar 90, cu greu găseai un pasionat care, la întrebarea despre maşina pe care şi-ar dori-o cel mai mult, să nu fi răspuns Ferrari Testarossa. Cu greu găseai o cameră de adolescent care, printre posterele cu vedetele de atunci să nu aibă măcar un poster cu Testarossa. Maşina asta era precum Mona Lisa printre tablouri. Era însăşi definiţia supremaţiei inginereşti a supercar-urilor italiene.

A fost lansat în 1984, la salonul auto de la Paris, chiar dacă designul pare mai de genul celor din începutul anilor 90. Maşina s-a făcut remarcată imediat printr-o lăţime record, accentuată şi de striaţiile mari de pe părţile laterale, care aveau funcţia de a direcţiona curenţii de aer pentru răcirea motorului. În spate, pe ambele părţi era montat câte un radiator de răcire a motorului, deci acele incizii au funcţii adevărate.

Iar motorul nu era un V12 obişnuit, ci unul cu blocurile cilindrice poziţionate la 180 grade, deci efectiv un boxer. E un motor care apăruse 10 ani mai devreme în gama Ferrari şi fusese perfecţionat şi mai mult pentru Testarossa, dar faptul că fusese cândva dezvoltat pe baza propulsorului V12, îi făcea pe cei de la Ferrari să-l numească adesea un V12 de 180 grade, evitând să-i zică boxer sau opozit. Mai mult ca atât, şi arborele cotit era construit după principiul de V12, iar asta era principalul argument în ceea ce pretindeau cei de la Ferrari.

Însăşi numele modelului, de Testarossa, era legat de motor, descifrându-se drept „capul roşu”, iar motorul avea capacele culbutoarelor vopsite în roşu. Totodată, pentru prima dată motorul de 12 cilindri boxer debutase cu 4 valve per cilindru, având distribuţie prin curea. Motorul avea o cilindree de 4,943 cm cubi şi dezvolta 390 CP şi 490 Nm, suficient cât să facă maşina să prindă o viteză de 290 km/h! Iar în calendar era anul 1984!

E clar, deci de ce ingineria acestui Ferrari era atât de adorată şi de dominantă. Pininfarina a creat designul, tot ei au fost cei care i-au redat maşinii o lăţime de 1.98 metri, iar spatele era mai lat ca faţa, din cauza acelor radiatoare, şi grilelor de aerisire, iar astfel, în condus, dacă pe undeva trecea faţa, nu însemna neapărat că va trece şi spatele.

Totuşi, modelul a fost legendar încă din timpul carierei sale şi s-a vândut în cifre nemaivăzute pentru Ferrari. Din 1984 până în 1991, fără prea mari modificări estetice, s-au produs 7,177 exemplare. Maşina despre care vorbim azi e tocmai una fabricată în ultimul an de producţie, 1991, şi, din cei 31 de ani cât îi are de la ieşirea din fabrică, ultimii 27 i-a petrecut în mâinile aceluiaşi actual proprietar. Primul proprietar, a fost un francez, care a deţinut-o până în 1995 şi a parcurs 11,194 km cu ea. Proprietarul actual, însă, a adus-o timp de 27 de ani la un parcurs de doar 28,415 km, ceea ce înseamnă că, timp de 27 ani, a parcurs doar 17,221 km — cam 638 km pe an! Asta da, exploatare cu scuteală!

Proprietarul actual, însă, nu şi-a limitat modul unic de a o exploata doar la parcursul mic. Maşina a beneficiar timp de 27 de ani de mentenanţa tehnică la acelaşi specialist în Ferrari din Lyon, Franţa. Prin urmare, nu e de mirare că acest Testarossa arată azi ca unul abia ieşit din uzină.

Preţul cerut pe el e unul mare, mai mare cu mult decât a exemplarelor obişnuite de Testarossa. E de 6 cifre, fireşte, şi nu e comunicat decât privat, iar dacă nu se va încumeta nimeni să cumpere supercar-ul clasic italian până în noiembrie 2022, atunci va fi expus la o licitaţie în Munchen şi va pleca spre cel mai generos ofertant. Deci, nu e o maşină care e vândută în grabă. La câtă răbdare a avut acest proprietar, timp de 27 de ani cu ea, nici nu putea fi altfel.