Maşina neştiută a Italiei de cândva, concepută de genii şi construită aproape artizanal, un Iso Grifo A3C, scos la vânzare

Italia anilor 60 a mustit de mişcări tectonice în industria auto. Au fost timpurile când inginerii şi designerii geniali zvâcneau în lansări extraordinare, iar atunci când nu erau lăsaţi s-o facă, părăseau companii, mergeau la altele sau fondau chiar ei alte mărci auto, uneori fără bani şi investiţii. Geniul era suficient, iar pe urmă fie veneau banii, fie viaţa întorcea lucrurile cu o nouă curbă şi o nouă regrupare a geniilor. Aşa a apărut şi unul din cele mai puţin cunoscute modele ale Italiei de cândva, Iso Grifo, construit aproape artizanal, în versiuni foarte diverse, dar conceput de genii ale lumii auto din Italia, care s-au adunat pentru a încerca să dea lovitura, exact ca-n filme.

Unul din acei genii e Giotto Bizzarrini, inginerul care a lucrat pentru Ferrari, Alfa Romeo şi Lamborghini. El a fost cel care a muncit la Ferrari 250 GT şi GTO, model exemplarele din anii 1950 ale căruia ajung să se tranzacţioneze azi cu zeci de milioane de dolari la licitaţii. Tot Bizzarrini a fost cel care a dezvoltat motorul V12 pentru Lamborghini, la comanda lui Ferrucio Lamborghini, motor care a determinat însăşi lansarea acestei mărci şi istoria sa de până azi. Acel motor a fost folosit de Lamborghini din 1963 până în 2010, cu perfecţiuni şi variaţii de cilindree, într-atât de genial era. Şi azi Lamborghini foloseşte un V12 oarecum similar ca filosofie, dar de o nouă generaţie la nivel tehnic.

Foto: Giotto Bizzarrini îi prezintă lui Ferruccio Lamborghini motorul V12, conceput pentru el

Şi cât Bizzarrini accepta comenzi de inginerie pentru alte companii, acesta a asistat şi producătorul italian Iso, care avea deja o istorie de circa 30 de ani, în crearea şi ajustarea modelului Rivolta, cunoscându-l îndeaproape pe inginerul-şef Iso, Pierluigi Raggi. Pentru acel model, însă, se folosea un motor V8 de Chevrolet. În 1963, însă, Bizzarrini a anunţat că vrea să producă propria maşină, una în care să-şi pună geniul în aplicare la maxim. Între timp, cei de la Iso doreau să lanseze un model mai scurt, Iso Grifo, bazat pe aceeaşi platforma a lui Rivolta, dar cu ampatament scurtat. Bizzarrini a primit comanda de a crea ingineria acestuia, iar totodată Bizzarrini a avut ideea că ar putea folosi aceeaşi platformă pentru maşina sa proprie. Aşa s-a născut un parteneriat pentru viitorul Iso Grifo. Giugiaro a fost contractat pentru a crea designul noului model, deci un alt geniu implicat.

Cei de la Iso urmau să creeze o versiune mai lejeră, mai confortabilă, numită Grifo A3/L, iar Bizzarini a propus o versiune de performanţă, numită A3/C, dar tot cu emblema Iso, pe care urma s-o producă el, la sediul companiei sale din Livorno. Bizarrini a muncit enorm al diferenţierea maşinii sale, a mutat motorul cu 4 cm mai în spate, pentru a fi în spatele punţii anterioare, fapt care a impus simplificarea planşei de bord. Motorul V8 de 5.3 litri de la Chevrolet a fost adus la 405 CP, iar maşina putea atinge 275 km/h, în anul 1964, când fusese prezentată!

La salonul auto de la Torino au fost prezentate ambele maşini simultan şi păreau să facă o concurenţă inexplicabilă între ele. Maşina lui Bizzarrini părea s-o eclipsese pe cea de stradă, iar producţia a demarat la sfârşitul anului 1964 pentru ambele versiuni. Versiunea A3/L se construia la sediul Iso, iar A3/C — în Livorno, aproape artizanal, la sediul companiei lui Bizzarrini.

Foto: inscripţia Prototipi Bizzarrini Livorno era unul din elementele de diferenţiere a maşinilor produse în atelierului lui Bizzarrini

Însă în 1965 a urmat o ceartă între Bizzarini şi cei de la Iso, iar astfel primul a decis să nu-şi mai numească mai apoi maşinile drept Iso, ci să-şi folosească propriul nume, Bizzarrini. Iniţial a folosit numele modelui Grifo, după care a trecut şi la un model numit propriu, perfecţionând maşina să atingă 280 CP din 400 CP, dar acea maşină era deja un Bizzarrini 5300, nu un Iso, deşi arăta aproape identic la exterior şi mult mai civilizat la interior. Maşina despre care vorbim noi azi, însă, e din cele produse artizanal, manual, în timpul scurtului parteneriat al lui Bizzarini şi Iso. Şi pentru că s-au produs în condiţii atât de spartane, s-au făcut doar 22 maşini. Şi atât. Deci, o sclipire scurtă şi genială, un pic bizară, un pic spartană chiar, dar care e una din cele mai neştiute şi mai rare maşini din câte a produs Italia vreodată, la care şi-au adus aportul cele mai mari minţi, într-un moment al istoriei când aceste minţi au avut o scurtă colaborare.

Maşina asta e scoasă la vânzare cu un preţ atât de mare, încât nici nu e comunicat public. Într-atât de mare, încât nu s-a încumetat nimeni s-o cumpere nici măcar la o licitaţie recentă din Monaco. Aşa că proprietarul francez al ei a zis c-o va păstra pentru ale perioade ale istoriei, dacă nu cumva se găseşte vreun milionar nesăbuit să i-o cumpere mai repede. Pentru că maşina asta poate fi cumpărată doar cu aceeaşi doză de nebunie cu care a fost creată, cândva, în epoca de aur a geniilor auto din Italia.