Istoria neştiută a momentului în care 14 automobile Citroen de acum 91 de ani au avut nevoie de 10 luni pentru a traversa Asia

Despre Citroen vorbim mai rar în zilele noastre, iar dacă vorbim de realizări remarcabile din istorie, de obicei cea mai admirată perioadă e cea de după apariţia lui Citroen DS şi multitudinea de tehnologii fascinante pe care le dezvoltaseră inginerii francezi din acea perioadă. Dar în istoria Citroen, mult mai devreme, există o pagină tot mai neştiută şi mai uitată de vreme, în care 14 vehicule cu roţi şi şenile ale mărcii, au traversat întregul continent asiatic, şi au avut nevoie de tocmai 10 luni pentru a o face, cu o anvergură logistică greu de imaginat în zilele noastre. Însă totul se întâmpla acum 91 de ani, când lumea era foarte diferită, când nu existau sisteme de navigaţie, telefoane mobile şi până şi telefoanele fixe erau o raritate.

Ideea expediţiei îi aparţinea chiar lui Andre Citroen, cel care a fondat marca franceză în 1919. Acesta încerca să demonstreze lumii întregi calităţile automobilelor Citroen, iar o expediţie de anvergură pe continentul african, din 1928, dăduse un efect major pentru Citroen în recunoaşterea publică. Aşa că, impicând aceiaşi oameni-cheie, Andre Citroen şi-a dat acordul pentru o nouă expediţie asiatică, şi mai dificilă, care ar fi trecut pe una sau două din variantele drumului mătăsii de cândva, marcând un soi de redeschidere a acestuia în epoca nouă a automobilelor.

Problema era că traseul nu avea drumuri potrivite automobilelor, aşa că efectiv expediţia era în mare parte una de offroad, iar geografia cu zone de deşert şi munţi o făcea extraordinar de dificilă de parcurs. Dacă se realiza cu succes, expediţia ar devenit prima automobilistică, de offroad, din lume. Iar cei de la Citroen au ales modelul Citroen-Kegresse P17 pentru acest scop.

Foto: Unul din Citroen-urile de expediţie, care a supravieţuit până în zilele noastre

Maşina era un soi de autoturism cu roţi în faţă şi şenile în spate, ceea ce o făcea să fie numită adeseori camion. O variaţie anterioară a acestui model fusese folosită şi în Africa, iar succesul de acolo o făcuse atractivă şi pentru armata franceză. Iar noul model avea să se afirme şi să fie dorit în toată lumea ca unul din cele mai capabile şi durabile modele. Acesta avea un motor de 4 cilindri, de 1.628 cm cubi, din care scotea 30 CP. Cutia era una cu doar 3 trepte, dar exista şi un demultiplicator de cuplu, încă pe atunci. Viteza maximă era de doar 28 km/h, iar consumul era de circa 20 litri/100 km, în condiţii uşoare de înaintare.

Cei de la Citroen au pregătit timp de 3 ani această expediţie şi au conceput-o cu înaintarea a două grupuri divizate. Unul avea să pornească din Pekin, Beijing-ul de atunci din China, şi avea să înainteze spre vest, iar altul — din Beirut, Libanul de azi, şi avea să înainteze spre est. La un moment dat, cele două grupuri trebuiau să se întâlnească, apoi să meargă împreună spre sud est, să traverseze munţii Hymalaya, să ajungă în nordul Indiei, după care să se îndrepte din nou spre Pekin. Înainte de pornire, vremurile nesigure din URSS i-au făcut să mute ruta mai la sud, prin Mongolia, şi apoi prin Afganistran, trecând regiunea Kashmir la 5.000 metri altitudine. Cu puţin înainte de start, şi-n Afganistan se prefigura o revoluţie, dar membrii expediţiei nu mai aveau soluţii de ocolire, aşa că au decis să vor merge oricum într-acolo, mai ales că aveau deja stocate 50 de tone de benzină în munţi, pentru expediţie.

Foto: Harta expediţiei

Da, anvergura logistică era mare, după cum spuneam şi implica 14 vehicule Citroen şi 43 de oameni participanţi în cele două echipe. La 4 şi 6 aprilie 1931 ambele echipe au pornit, una din Beirut şi alta din Pekin. Nu aveau o legătură directă după start, nu puteau comunica, dar conveniseră că de la un moment dat vor încerca seara să facă transmiteri de mesaje prin unde radio, folosind codul Morse. Abia la 3 iunie grupul din Beirut recepţionase mesajul celuilalt şi veştile nu erau bune. Aceştia avuseseră parte de defecţiuni mecanice şi de furtuni de nisip încă înainte de ajunge în deşertul Gobi. Înaintarea lor fusese un adevărat chin, încetinită cu mult de intemperiile naturii şi de cedările mecanice ale maşinilor. Dar maşinile erau reparate şi înaintau, pentru că alte soluţie nu exista.

Pe de altă parte, înaintarea iniţială, până în Afganistan, a grupului din Beirut, fusese uşoară. Însă ulterior, la trecerile prin munţi prin pasul Gilgit la o altitudine până spre 4.500-5.000 metri, aceştia au avut de înfruntat şi surpriza surpării aproape integrale a unui drum. Grupul a trebuit separat în 3 şi ajutat de oameni cu animale de tracţiune, care au transportat o parte din greutăţile de la bord, or, 30 CP erau o putere prea mică pentru a înfrunta urcări stâncoase cu sute de kilograme în benă. Le-a luat peste 45 de zile să traverseze aceşti munţi, abia la 4 august maşinile ajungând în Gilgit.

Grupul ce pornise din Pekin, între timp, era departe de program, fiind încetinit de traversarea zonelor de conflict, de defectele atât de frecvente încât fusese nevoie de expediere de noi piese cu trenul şi de explozia unei butelii cu combustibil din cauza căldurii din deşert. În scurt timp grupul din Beirut a primit un mesaj radio de la colegii din celălalt grup că aceştia fuseseră luaţi ostatici în Urumqi, la 1.200 depărtare de ei spre nord est. Grupul din Beirut decide astfel să se abată de la ruta iniţială şi să meargă spre colegii lor, pentru a-i salva. Aceştia reuşiseră între timp să-şi recâştige libertatea prin a-i ajuta pe cei care i-au sechestrat să construiască o staţie radio. Era vreme de război în acea parte a lumii.

Abia la 27 octombrie cele două grupuri s-au unit. Au primit permisiunea autorităţilor de a continua, dar deja erau cu mult în urma programului şi trebuiau să traverseze deşertul Gobi iarna. Către luna noiembrie au venit şi 3 maşini noi în locul celor care se defectaseră prea mult. La sfâşitul lui noiembrie au putut continua, iar traversarea de iarnă de-a dreptul dură. Şi abia la 12 februarie 1932, după 10 luni de la startul expediţiei, aceştia au ajuns la Pekin înapoi.

Expediţia a lăsat o amprentă atât de dură asupra participanţilor, încât conducătorului grupului ce pornise din Beirut, Haardt, a murit la 16 martie, la scurt timp după finalizare, din cauza consecinţelor traversării deşertului Gobi pe timp de iarnă şi a unei pneumonii profunde pe care era prea târziu să o mai trateze. Expediţia a fost filmată pe atunci de cameramani, care au filmat kilometri de peliculă şi, în premieră, au înregistrat şi sunet în unele secvenţe. Prima versiune a filmului, însă, nu i-a plăcut nici celui care o montase, nici lui Andre Citroen, care a preluat materialele şi i le-a oferit celui care montase un film despre expediţia sa africană. În 1934, filmul final fusese lansat în Franţa, iar în 1936 şi în SUA, ducând renumele Citroen în toată lumea. Totuşi, expediţia a fost una de o dificultate fără precedent, atât în materie de durabilitate a maşinilor, relief, condiţii climaterice, cât şi provocări logistice şi de conflicte întâlnite în cale. În 1935 şi Andre Citroen a decedat, aşa că alte expediţii la fel de curajoase nu au mai fost aprobate în istoria Citroen.