Istoria neştiută a primului sistem de navigare din lume, pus pe un automobil, Electro Gyrocator

Sistemele de navigare sunt o utilitate fără de care nu ne mai prea imaginăm călătoriile în direcţii pe care circulăm mai rar sau ne sunt necunoscute. Mai mult ca atât, odată ce azi toate telefoanele mobile pot avea aplicaţii de navigare, care se integrează perfect cu sistemele multimedia ale maşinilor, până şi sistemele de navigare native ale automobilelor pot părea uneori demodate. Dar calea până la această comoditate în utilizare a fost anevoioasă la început, iar primul sistem de navigare din lume, prezent pe o maşină, are o istorie şi mai captivantă. Îi spune Electro Gyrocator şi a fost lansat în anul 1981, pe o Honda Accord, fiind dezvoltat de Honda, Alpine Electronics şi Stanley Electric.

Foto: Aşa arăta Electro Gyrokator, lansat de Honda în 1981

În anii 70, domeniul electronicii în lumea auto se dezvolta rapid, iar cei de la Honda, după ce-şi ocupaseră inginerii cu crearea de motoare excelente, şi-au dorit să se concentreze şi pe tehnologie electronică sofisticată. În 1976, Tadashi Kume, şeful centrului R&D Honda, l-a chemat pe colegul său inginer Katsutoshi Tagami, spunându-i că vrea ca acesta să conducă cercetările pentru echipamentele electronice de generaţie nouă pentru maşini. Anterior, Kume avusese ocazia să viziteze o bază militară din Japonia în timpul unor antrenamente şi observase că tancurile îşi menţin turela îndreptată spre aceeaşi ţintă, deşi trec prin denivelări. A fost curios să afle cum se explică asta şi i s-a spus că acestea folosesc un giroscop. S-a gândit că tehnologia merită studiată, în eventualitatea folosirii pe suspensii. Aşa că inginerii Honda au început a munci la giroscoape de diverse tipuri.

Însă rezultatele nu erau foarte promiţătoare, din cauza preciziei scăzute şi a problemei pierderii punctului zero. Apoi, în 1977, cineva din ingineri a venit cu ideea de milioane şi a propus ca tehnologia să fie folosită în cu totul alt domeniu, nu la suspensie, ci la ghidarea maşinilor pe hartă, punctul zero fiind corectat după drumuri. Însă oricum era nevoie de muncit la precizie. Aceştia au ajuns la concluzia că un giroscop pe bază de heliu va fi cea mai bună variantă. Şi au constatat că lipsa de precizie era cauzată de impuritatea heliului, în interior nimerind şi aer atmosferic la producţie. Au încercat să-şi convingă furnizorii să depună efortul producţiei în vacuum, cu injectarea heliului pur, dar aceştia erau reticenţi că o asemenea tehnologie va ajunge vreodată în producţie. Aşa că inginerul Kume de la Honda s-a adresat la producătorul de faruri Stanley Electric, pentru că acesta dispunea de tehnologia de fabricare în vacuum. A găsit înţelegere acolo şi lucrurile au mers mai departe.

Odată ce le-a reuşit să creeze un giroscop cu precizie, conceptul general al sistemului de navigare a căpătat repede contur şi poate părea incredibil azi. Spre deosebire de sistemele de azi, Gyrocator nu folosea semnalul GPS de la sateliţi pentru stabili poziţia sa în spaţiu, ci funcţiona principiul inerţial, adică îşi calcula poziţia pe hartă printr-un microprocesor având câteva date — confirmarea mişcării şi direcţia de la giroscopul menţionat mai sus, şi datele despre viteză şi kilometrii parcurşi, pe care-i deducea din datele primite de la o roată dinţată adiţională, instalată în interiorul cutiei de viteze. Turaţiile acesteia erau traduse în viteză şi distanţă parcursă.

Sistemul avea un ecran cu tub de catod, iluminat din spate, care putea afişa puncte şi linii pentru indicarea direcţiei. Însă hărţile nu erau afişate pe ecran, ci erau nişte pelicule fizice, transparente, interschimbabile. Mai târziu, cumpărătorul unei maşini cu asemenea sistem primea o carte cu hărţile ţări lui, eventual putea cumpăra şi ţările din jur. În carte se aflau acele hărţi, unele chiar cu diferit nivel de scalare, pe care le introduceai mecanic în sistem, ca un soi de diapozitive. Prin indicatoarele sistemului, setai poziţia actuală pe hartă a maşinii, iar apoi şi punctul unde vrei să ajungi şi porneai mişcarea. Sistemul actualiza în timp real poziţia maşinii pe hartă şi din când în când îţi afişa o direcţie orientativă de deplasare, dar nu-ţi spunea la fiecare intersecţie să o iei la dreapta sau la stânga. Pur şi simplu te uitai pe hartă şi înţelegeai dacă mergi în direcţia corectă, în tabloul mare al hărţii.

Totuşi, ecranul avea un punct intermitent al locului aflării, iar traseul deja parcurs era iluminat cu un soi de linie întreruptă mai groasă, fapt care uşura orientarea.

În testele de pre-producţie, inginerii niponi care circulau pe un traseu observau că acesta dă eroare pe acelaşi traseu în acelaşi punct de fiecare dată, dar nu putea explica de ce, suspectând chiar şi prezenţa unei baze militare secrete. Motivul s-a dovedit a fi mai simplu şi ţinea de precizia hărţilor desenate. La scară mică, două drumuri adiacente ar trebui desenate ca o singură linie pentru a reflecta realist harta, însă cartografii adeseori fac mici devieri vizuale, pentru ca cititorul să înţeleagă că într-o zonă există două drumuri nu unul, şi-l desenează un pic mai într-o parte. Inginerii Honda au decis să producă ulterior hărţi fără aceste corecţii, ca să nu inducă în eroare sistemul. Un ultim test de la începutul anului 1981 a validat sistemul, aşa că în august 1981 Honda a introdus în serie Electro Gyrocator, pe Accord de a doua generaţie. Noul sistem a fost un adevărat şoc pentru lumea auto, punându-i pe jar pe toţi ceilalţi din industria auto şi cea electronică.

Foto: Aşa arătau hărţile pe care le primeai cu sistemul de navigare

Sistemul, oferit opţional, costa 2.746 dolari atunci, ceea ce însemna 25% din preţul lui Accord, plătit deasupra. N-a fost un succes comercial şi a fost oprit din producţie în anul următor, dar a impulsionat dezvoltarea sistemelor de navigare. Honda, de exemplu, iniţiase trei echipe de ingineri pentru a dezvolta continuarea sistemului — una pe bază analogică, alta pe bază digitală, iar cea de-a treia trebuia să creeze un giroscop pe bază de fibră optică, cele 3 concurând între ele. Însă echipa de producţie digitală, condusă de Nakamura, a întâmpinat problema lipsei de medii de stocare suficient de mari în lume. Era încă epoca dischetelor şi doar pentru datele hărţilor Japoniei ar fi fost necesare de câteva sute de dischete. Aceştia au decis să folosească un disc laser, care abia luau avânt, dar o problemă cu partenerul lor tehnologic i-a făcut să piardă timp preţios. În 1985, compania americană ETAK a anunţat lansarea primului sistem de navigare digital, care era limitat în suprafaţa pe care o putea acoperi, dar era totuşi o lansare sonoră, care i-a eclipsat şi debusolat pe cei de la Honda. Echipa care lucra la un sistem analog a fost dispersată, cea de la digital a fost pusă pe pauză şi abia în 1987 i s-a permis să-şi reia munca. Iar primul lor sistem de navigare digital a fost lansat abia în 1990, pe Honda Legend.

Dar, fireşte, Electro Gyrocator, lansat tocmai în 1981, rămâne adevăratul pionier bizar al sistemelor de navigare, iar inginerii Honda pot fi mândri că ei au fost primii care au pus un asemenea sistem pe o maşină de serie.