Ingineria curioasă a tancului principal al României, TR-85-M1 Bizonul

După ce am scris în mai multe articole despre vehicule militare din Finlanda, SUA, Cehia sau Turcia, am primit la redacţie câteva mesaje care ne îndemnau să ne îndeptăm privirea şi la industria de apărare din România. De fapt, despre avioanele şi elicopterele României am scris în repetate rânduri — avionul supersonic IAR-95, avionul IAR-93 Vultur, IAR-99 Şoim, elicopterul IAR-316 şi elicopterul IAR-330 Puma. Dar nu am scris şi despre tancuri sau alte vehicule blindate, aşa că am vrut să onorăm acest interes să scriem despre ultimul şi principalul tanc al României, TR-85-M1, numit şi Bizonul. Acesta nu doar că mai e în serviciul armatei române, dar mai figurează în catalogul de produse curente ale Romarm. Deşi a fost între timp modernizat la standard NATO, ingineria lui se trage de aproape jumătate de secol în urmă şi are multe componente despre care există informaţii contradictorii. Am vrut, aşadar, să intrăm mai mult în esenţa acesteia şi am încercat să-i contactăm şi pe cei de la Romarm pentru a afla despre producţia curentă sau eventuale actualizări viitoare.

Foto: Tancul TR-85-M1 în timpul unor antrenamente NATO, în Germania

Aşadar, indicele M1 din denumirea actuală reprezintă versiunea modernizată la standarde NATO, ipostaza iniţială numindu-se simplu, TR-85. Iar apariţia acestui tanc în industria de apărare a României e o urmare directă a răcirii relaţiilor dintre România şi URSS de la sfârşitul anilor 60, când Ceauşescu a criticat dur invazia URSS în Cehoslovacia. România avea deja comandate tancuri în producţie de la URSS, comenzi care au fost onorate pe parcursul anilor 70, dar răcirea relaţiilor însemna o posibilă decuplare de la livrări viitoare, nemaivorbind de acces la tehnologie mai modernă. Aşa că politica de stat din România s-a îndreptat spre producţie proprie de apărare.

Înainte de TR-85, România a creat două modele incipiente de tancuri, numite TR-77 şi TR-580. În paralel intraseră în asamblare locală şi T-55-uri de origine sovietică. Inevitabil şi modelele româneşti incipiente semănau, iar la nivel de inginerie existau soluţii comune. Totuşi, pentru TR-85 se pusese marea miză în crearea unui tanc ce trebuia să fie mai modern, mai bun şi complet localizat la sursa componentelor. Până astăzi despre TR-85 se spune că ar fi doar o variantă perfecţionată a tancului sovietic T-55, însă până şi prin materialele de demult inginerii negau asta, inclusiv la nivelul construcţiei esenţiale a tancului.

Dezvoltarea lui TR-85 a început în 1978, luându-se în considerare experienţa obţinută de la tancul TR-77. Tancurile sovietice foloseau un motor V12 diesel, însă pentru noile tancuri proprii România îşi dorea motoare proprii sau venite din occident. A fost ţintit tancul german Leopard 1, dar producătorul din Republica Federală Germană de atunci a refuzat transmiterea de inginerie către România, care era încă parte a pactului de la Varşovia. Aşa că Institutul de Motoare Termice a dezvoltat un motor V8 propriu, însă cu inspiraţie profundă de la designul tancurilor germane.

Numai dezvoltarea motorului a durat peste 6 ani, iar dezvoltarea tancului propriu-zis a durat şi mai mult, până în anul 1986. Totuşi, propulsorul diesel turboaspirat rezultat avea 830 CP, depăşind ţinta de 800 CP pe care o avuseseră inginerii. Modernizarea operată mai târziu a păstrat acelaşi motor până în prezent, doar că acesta livrează deja 860 CP în zilele noastre.

Şi cutia de viteze a fost una dezvoltată local, iar viteza maximă a tancului era de 60 km/h. Însă primele tancuri produse au avut mari probleme de fiabilitate, cu scurgeri constante de ulei din cutie şi motor şi cu probleme la precizia tragerii din cauza electronicii precare.

În 1997 a fost pusă în producţie şi versiunea modernizată la standarde NATO, numită TR-85-M1. Modernizarea a cuprins mai ales instalarea unor senzori şi camere infraroşu pentru viziune pe câmpul de luptă, a unui sistem anti incendiu, perfecţionarea turelei şi a electronicii de ţintire. Tunul principal a rămas unul de 100 milimetri, de acelaşi standard cu tancurile sovietice.

Bizonul poate parcurge 400 km cu un rezervor plin, şi poartă muniţie pentru 41 de trageri cu tunul principal, plus muniţie pentru armele auxiliare.

După ultimele modernizări, acesta devenise mai fiabil, însă la avansul tehnologic e clar că ingineria sa ar avea nevoie de o actualizare sau, eventual, un succesor sub forma unui model absolut nou. Am încercat să-i contactăm de câteva ori pe cei de la Romarm, pentru a-i întreba de producţia curentă, din anii recenţi, şi despre eventuale actualizări viitoare. Am tot fost redirecţionaţi, iar când am dat în sfârşit de persoana responsabilă de comunicare, aceasta ne-a spus că e într-o şedinţă de câteva ore şi urmează a reveni cu un apel pentru a ne da detalii, fapt care nu s-a mai întâmplat. La apelurile noastre ulterioare nu a mai răspuns nimeni. Aşa că rămânem cu informaţii din surse publice, neconfirmate deocamdată de către Romarm, şi anume că din 2009 încoace nu s-a mai produs niciun asemenea tanc, dar totodată TR-85-M1 mai e păstrat la secţiunea de produse curente, probabil mai mult din considerente de mentenanţă.