Ingineria curioasă a lui Ford Nucleon, maşina de acum 65 de ani, concepută pentru a merge pe combustibil nuclear

În anii ’50 ai secolului trecut, omenirea intra în epoca nucleară, în care generarea electricităţii prin reactoarele de fisiune nucleară îşi făcuse loc la primele centrale şi promitea să acopere 100% din necesarul de electricitate al omenirii într-un viitor cât se poate de apropiat. Mai mult ca atât, se începuse şi explorarea posibilităţilor de a folosi energia nucleară şi pe submarine sau nave, iar în scurt timp au fost conturate şi viziuni despre mobilitatea vehiculelor terestre, care ar fi urmat să beneficieze de reactoare la scară mai mică şi să nu mai ardă benzină învechită moral. Într-un asemenea context a apărut şi ideea lui Ford Nucleon, prima maşină conceptuală, gândită şi proiectată în 1957 şi prezentată în 1958, pentru un viitor în care energia nucleară ar fi dominat.

Ford nu avea la acel moment un reactor nuclear atât de mic, dezvoltat pentru a propulsa maşina sa, dar a luat la bază unul din reactoarele folosite pe submarinele militare şi a făcut calcule la scara unei maşini, menţionând că şi Nucleon ar putea deveni o realitate produsă în serie atunci când reactoarele mici, despre care vorbea toată lumea, vor fi avansat la posibilitatea de a fi produse în serie. Aşa că Nucleon a fost construit ca un singur prototip, la scară de 3:8. Şi, totuşi, inginerii prevăzuseră schiţe inginereşti avansate despre cum avea să funcţioneze Nucleon, ba chiar şi ce autonomie ar avea şi cum ar urma să fie realimentat.

Maşina avea dimensiuni imense, de 5,04 metri lungime şi 1,97 metri lăţime, dar ampatamentul era neobişnuit de mic, de 1,76 metri, adică mai scurt decât la un Mini clasic. Soluţia a fost aleasă pentru a susţine greutatea foarte mare a reactorului nuclear, care era poziţionat în spate. Practic, maşina era divizată în compartimentul spate cu reactor şi habitaclul poziţionat în faţă. Reactorul era prevăzut cu izolare din perete de plumb, însăşi combustibilul nuclear, uraniul, fiind prevăzut pentru a fi stocat într-o capsulă.

Acel reactor nuclear ar fi creat energie termică, ce ar fi încălzit apa dintr-un circuit închis, iar acea apă transformată în abur ar fi propulsat două turbine, una care ar fi pus în mişcare mecanică roţile şi alta care ar fi generat electricitate pentru componentele auxiliare. Ulterior, apa ar fi fost condensată din nou şi ar fi revenit prin circuitul său închis. Probabil o singură turbină care ar fi generat electricitate, ar fi fost o construcţie mai simplă, or, propulsia putea fi asigurată de un electromotor care ar fi folosit acea energie, dar inginerii Ford de atunci au ales o asemenea formulă mai complexă, cu mai multe pierderi de eficienţă. Construcţia lor transforma propulsia maşinii într-una efectiv cu abur, ca la maşinile de cândva, de la începutul secolului.

Totuşi, inginerii Ford estimau că combustibilul din reactorul încapsulat ar fi suficient pentru parcurgerea a 5.000 mile, adică 8.000 km. Şi, într-un viitor în care mai multe maşini ar folosi aceleaşi tipuri de reactoare, cei de la Ford îşi imaginau că reactoarele se vor înlocui la staţiile de alimentare, ce ar fi luat locul benzinăriilor. Mai mult ca atât, la orice schimbare de reactor, ai fi avut opţiunea să alegi unul mai puţin puternic şi mai eficient, sau un reactor sportiv, cu performanţă sporită, dar autonomie mai mică. Astfel, puterea ar fi depins de reactorul ales, nu de maşina propriu-zisă.

Sună atrăgător să poţi merge cu o maşină tocmai 8.000 km fără s-o alimentezi, cu siguranţă şi să emiţi zero CO2. Dar, fireşte, tehnologia nucleară nu a fost atât de uşor de redus în scara sa, în mare parte din cauza faptului că reactoarele nucleare nu pot fi atât de uşor oprite în perioade de intermitenţe, iar când o maşină ar staţiona, chiar dacă ar fi lăsate pornite, ele ar genera căldură reziduală, care ar necesita drenare, răcire şi probabil o mentenanţă permanentă. Din toate aceste cauze, plus îngrijorări de siguranţă şi costuri mari de dezvoltare, maşinile cu reactoare nucleare n-au mai ajuns să fie produse vreodată în serie. Totuşi, Ford a mai avut o încercare de a crea o maşină nucleară, numită Seattle-ite, creată în 1962, despre care am scris anterior.

Şi totuşi, există ceva magnific în ideea de a avea energie nucleară cu rezerve atât de mari pe o maşină. Poate momentul istoric al zilei de ieri, când a fost atinsă prima reacţie de fuziune nucleară cu diferenţă pozitivă de energie, ar putea da noi impulsuri de imaginaţie inginerilor, cin ştie? Dar e cert că acum 65 de ani, inginerii aveau o imaginaţie foarte ambiţioasă despre cm trebuiau să arate maşinile viitorului, iar Ford Nucleon a fost una din cele mai curajoase interpretări ale acestor ambiţii!