Istoria neştiută a maşinii electrice franceze de acum 80 de ani, Peugeot VLV

E greu de imaginat că am putea vorbi despre o maşină electrică de serie, lansată acum 80 de ani, când nu existau nici părinţii sau bunicii unora dintre noi, sau cel puţin erau prea mici. Şi totuşi, acum mai bine de 80 de ani, în anul 1941, Peugeot a lansat în producţia de serie o maşină electrică, numită VLV, adică Voiture Legere de Ville, sau maşina uşoară de oraş, dacă ar fi să o traducem. Istoria ei e atât de curioasă, iar ingineria atât de simplă şi totodată intuitivă, încât pare ceva lansat mult mai aproape de zilele noastre decât de îndepărtatul an 1941.

Maşina asta nu a apărut din predilecţii de mediu, ci din necesitate. În anul 1941, războiul al doilea mondial era în toi, Franţa era ocupată de nazişti, iar în ţară fuseseră impuse limite stricte la folosirea non-militară a combustibilului, acesta fiind limitat în cantitate, iar cei care apucau să alimenteze, plăteau un preţ exorbitant pe el. Aşa că inginerii de la Peugeot au conceput această maşină ca o alternativă de a evita aceste restricţii şi de a asigura o soluţie de transport pentru cei care aveau nevoie oricum de o maşină, în special medicii şi poştaşii. Anume cu acest pretext oficial a fost lansat Peugeot VLV la 1 mai 1941, spre marea surprindere a publicului, or, niciun alt producător francez nu se gândea pe atunci la maşini electrice.

Maşina avea o inginerie de-a dreptul curioasă. În primul rând, era propulsată de un set de 4 baterii de 12V, montate sub capotă, care-i asigurau o autonomie de 70-80 km, o distanţă considerată relativ suficientă pentru uzul urban, pentru o zi.

Peugeot VLV avea 4 roţi, dar ecartamentul roţilor spate era foarte mic, ele fiind poziţionate atât de aproape una de cealaltă, încât s-a considerat că nu mai e nevoie de un diferenţial. Sigur, era vorba şi de o economisire de costuri, în condiţiile de război, iar maşina a putut face uz astfel de un singur mecanism de frânare pentru ambele roţi de pe puntea spate.

În faţă avea un singur far, din aceleaşi considerente de economie. Şi caroseria decapotabilă nu era una concepută pentru lux, ci era rezultatul dorinţei de a economisi la oţel. Până şi suspensia faţă era configurată astfel încât ambele roţi erau susţinute de un singur arc.

Apropierea roţilor din spate a permis şi montarea motorului electric acolo, în imediata lor apropiere, iar lipsa diferenţialului îl făcea, teoretic mai eficient. Motorul avea 3,3 CP, dar maşina cântărea la gol circa 345 kg, cu tot cu baterii, aşa că puterea era suficientă. Viteza maximă, apropo, era de 36 km/h şi, fireşte, nu exista vreo cutie de viteze, la fe cum nici azi maşinile electrice nu prea au nevoie de cutii.

Comenzile erau deosebit de simple la interior, cu o manivelă care dicta direcţia de deplasare, două cadrane şi un mâner manual pentru ştergătorul de parbriz. Ea avea, totuşi, două locuri la interior, aşa că era relativ practică în utilizarea de zi cu zi.

Producţia maşinii a început în iunie 1941, la fabrica La Garenne de lângă Paris. Maşina a fost ulterior interzisă, aparent tot de germani, ultimul exemplar fiind fabricat în februarie 1943. S-au produs şi livrat doar 377 de asemenea maşini, or, în vreme de război, puţini au fost cei care şi-au putut permite o asemenea maşină. Dar cei care le-au cumpărat le-au utilizat cu adevărat. Şi, într-adevăr, majoritatea au fost cumpărate de doctori sau serviciile poştale din Franţa.

Numărul mic de maşini produse şi nişa foarte mică de oameni care le utilizau, într-o perioadă în care altele erau problemele dominante, au făcut ca acest Peugeot VLV să rămână uitat în istorie, iar până astăzi doar câteva asemenea maşini au mai supravieţuit şi se mai află în muzee. Dar a fost, totuşi, o maşină fascinantă, lansată într-un moment al istoriei când necesitatea a dictat apariţia ei, iar francezii pot spune cu siguranţă că au creat maşini electrice pe vremea când alţii nici nu se gândeau la ele.