Lancia Beta Montecarlo, maşina genială şi totodată bizară şi problematică din Italia de cândva, e o descoperire pentru colecţionari

În istoria Lancia au existat multe modele geniale până la o fascinaţie absolută, care au rămas până azi legende notorii. Însă au existat şi modele eclipsate de circumstanţele vremii, care au fost poate la fel de interesante, dar au rămas prea puţin ştiute în istorie şi pot constitui în zilele noastră adevărate descoperiri pentru colecţionari. Lancia Beta Montecarlo e un asemenea model, iar maşina asta e pe cât de genială, pe atât de bizară şi problematică.

În primul rând, când îi spui numele, sub nicio formă nu trebuie să spui doar Lancia Beta, deşi făcea parte oficial din familia Beta. Modelul standard Beta lansat în 1972 şi produs până în 1984, putea fi sedan, break, coupe cu 2 uşi, targa şi chiar break cu 3 uşi, şi toate aceste variaţii aveau motorul amplasat sub capotă şi tracţiune faţă. Lancia Beta Montecarlo, pe de altă parte, avea motorul amplasat median, în înaintea axului spate, şi tracţiune pe acea punte din spate. Italienii n-au prea avut treabă cu unificare de platforme şi componente, în acest caz, e clar.

De fapt, maşina folosea foarte puţine componente de la Beta standard, şi asta pentru că fusese desenată de Pininfarina, drept un continuator pentru Fiat 124 Coupe. Însă la Fiat a învins un design mai ieftin de la Bertone, aşa că Pininfarina a reconfigurat niţel conceptul şi i-a convins pe cei de la Lancia să-l accepte pentru un model propriu. Acesta trebuia să aibă motor V6 de 3,0 litri, însă nici aici planurile nu s-au îndeplinit. Venise criza petrolului, şi Lancia a decis să pună un motor de 2,0 litri şi 4 cilindri, twin cam, care scotea 120 CP. Totuşi, maşina putea atinge 190 km/h iar motorul fusese dezvoltat mai înainte de însuşi Aurelio Lampredi, cel care proiectase motorul V12 pentru Ferrari.

Au fost create în versiune coupe şi spider, decapotabile. E interesant că primele exemplare aveau panouri metalice pe lateral în spate, dar vizibilitatea era atât de proastă în marşarier, încât Lancia a decis să pună geamuri auto. Iar denumirea e scrisă drept Montecarlo, împreună, deşi oraşul de la care se inspiră e scris separat, Monte Carlo. Şi o singură emblemă de pe maşină, cea din spate, scrie denumirea prin cratimă, Monte-Carlo. Se pare că până şi designerii emblemelor s-au încâlcit.

Maşina folosea suspensie McPherson pe puntea faţă, toate frânele erau pe disc, iar cutia de viteze era pe puntea spate. Maşina era atât de diferită în construcţie ca inginerie de Beta, încât cei de la Pininfarina au fost contractaţi s-o fabrice în propriile ateliere. În 1975, la salonul auto de la Geneva a avut loc şi lansarea.

Beta Montecarlo avea un design memorabil, fără îndoială, care părea mai brutal şi mai modern datorită zonelor de plastic din faţă şi spate.

Maşinile europene erau lăudate în teste pentru ţinuta lor manevrabilă şi plăcută în condus. Pentru SUA, însă, Lancia a montat arcuri mai înalte, iar maşinile şi-au pierdut ţin stabilitatea ţinutei şi au fost criticate. Într-o decizie neînţeleasă, Lancia a oferit apoi şi un motor de 1,8 litri în SUA, de doar 81 CP, care a fost un motiv suplimentar de critică, mai ales că motorul median se făcea auzit la interior, însă era prea slab pentru a oferi şi o plăcere pe măsura zgomotului. Apropo, în SUA aceste maşini aveau numele de Scorpion, pentru că numele de Monte Carlo era folosit de GM.

În 1978, producţia a fost suspendată în urma unui test al revistei Road & Track, care remarca o problemă la frânele faţă, fiind susceptibile de a se bloca în viraje. Maşina nu s-a produs deloc mai mult de un an, apoi a revenit cu problema rezolvată prin... eliminarea asistenţei la frânare.

În timp, aceste modele Lancia s-au dovedit a avea probleme la structura metalică a cadrului spate, care era realizată din metal prea subţire, iar singura rezolvare e să se cumpere un cadru înlocuitor, produs de alte companii, post factum. De asemenea, rugina era nemiloasă adesea cu aceste maşini dacă nu erau păstrate în condiţii bune. S-ar părea, deci, că e doar o listă de probleme şi atât.

Însă nu e chiar aşa. Maşina asta a servit drept bază pentru renumita Lancia 037, care a devenit legendă de raliu şi care a adus cele mai frumoase victorii din istoria Lancia. Acea maşină, ca şi Lancia Beta Montecarlo, avea motorul plasat median, tracţiune spate, şi se inspirase şi-n materie de design. Iar asta a făcut-o, în timp, mult mai îndrăgită pe Beta Montecarlo.

Foto: Lancia 037 de raliu, inspirată şi derivată din Beta Montecarlo

Şi apoi, la cât de puţine au fost construite, maşina e o raritate absolută astăzi. Ele costau pe atunci mai scump decât un Porsche 924, aşa că nu e de mirare că s-au produs şi vândut doar 7.798 exemplare, în total, înainte şi după pauza din producţie. Iar dacă mai separăm coupe-urile de decapotabile şi le divizăm pe cele produse înainte de pauză, atunci rămân doar circa 2.000 de exemplare precum cea din imaginile acestui articol. Maşina asta a fost produsă în 1975 şi a avut noroc de un proprietar care a acoperit-o cu ceară peste tot, ca să nu ruginească. Şi doar aşa i-a reuşit să ajungă într-o asemenea stare.

Iar asemenea maşini au ajuns să coste deja foarte mult, pentru că sunt o descoperire pentru colecţionari. Cele în stare mai ambiguă pot costa deja circa 20 mii euro, iar cele precum maşina din imagini, care a şi fost deja vândută, costă 25-35 mii euro. Însă aceste preţuri sunt nişte cifre care vor creşte inevitabil în viitor, pentru maşina asta abia începe să-şi capete o reputaţie de rebel bizar şi dorit printre colecţionari. E una din acele maşini de colecţie care musteşte de istorie şi cu toată ingineria sa deocheată, e iubită cu toată pasiunea de cei ce apucă să urce la volan sau să se pricopsească cu una în garaj.