Danemarca a realizat prima stocare de CO2 în adâncurile mării, după o tehnologie curioasă şi simplă în esenţă, dar complexă în logistică

Omenirea tinde să-şi reducă emisiile CO2 dintr-un motiv clar: mai mult CO2 în atmosferă înseamnă un efect mai mare de seră, cu impact asupra încălzirii globale. CO2-ul a fost întotdeauna parte din atmosferă, şi prezenţa sa acolo e firească, doar că omenirea a eliberat în ultimul secol cantităţi uriaşe de CO2 prin extracţia carbon sub formă de gaze sau petrol din pământ şi arderea lui ca produs finit. Cu alte cuvinte, fiecare tonă de petrol crud sau orice altă hidrocarbură extrasă din pământ, indiferent de forma în care ajunsă să fie arsă până la urmă, adaugă noi cantităţi de CO2 la cele deja prezente în atmosferă. În mod ideal, dacă am putea extrage înapoi CO2-ul în surplus, emis anterior, fără a emite atât de mult în prezent, am putea întoarce acest proces în sens invers, diminuând din daunele produse în trecut. Prin urmare, e firesc să auzim periodic de soluţii şi tehnologii concepute pentru a capta CO2-ul din atmosferă.

Danemarca tocmai a realizat în practică prima stocare în adâncurile mării a unei cantităţi de CO2 captate din atmosferă. Tehnologia daneză e simplă în esenţă şi ingenioasă, dar presupune o logistică operaţională de amploare pentru a implementa totul în realitate.

Astfel, stocarea de acum e parte din ceea ce poartă numele de Project Greensand. Însăşi ideea de a stoca CO2 în pământ nu e nouă, ba chiar e cea mai intuitivă, având vreo 40 de ani de când e analizată şi practicată pe alocuri, la scară moderată. Doar că CO2, fiind un gaz trebuie stocat într-o formă solidă sau lichidă, cea solidă fiind deseori aleasă, doar că ea necesită mai multă energie pentru transformarea CO2-ului până la o asemenea stare. Danezii au ales să recurgă la transformarea CO2-ului în formă lichidă. Iar pentru a nu consuma prea multă energie pe compresoare care să capteze CO2-ul din atmosferă, cei de la Project Greensand şi-au zis că e mai logic să se capteze CO2-ul direct de la sursele emiţătoare, din ţevile centralelor sau a fabricilor mari care îl emit. Ulterior, acest CO2 de comprimat în rezervoare până la formă lichidă.

CO2-ul lichid ajunge pe o navă, numită Aurora Storm, care a fost convertită special pentru a putea adăposti rezervoare de CO2 lichid la bord. Această navă va avea rolul de a transporta CO2-ul de pe ţărm până la o platformă maritimă, de tipul celor petroliere. De fapt, Danemarca dispune de asemenea platforme maritime, pe care le-a început a construit acum 50 de ani, când descoperise zăcăminte în mare şi cu ajutorul cărora a extras petrol în acest timp. Acum, practic, o asemenea platformă va inversa direcţia fluxului din conductele sale şi va stoca CO2-ul lichid în acelaşi strat subteran în care s-a aflat petrolul cândva. Stratul piatră nisipoasă se află la 1.800 metri adâncime, iar structura geologică a acelui strat va fi cea care va asigura menţinerea CO2-ului acolo, în pământ.

Danezii au trebuit să convertească platforma petrolieră pentru ca nava să poată staţiona aici şi să-şi conecteze rezervoarele la compresoarele platformei, iar CO2-ul să fie ulterior pompat în pământ. Iar ulterior nava cu rezervoarele golite pleacă înapoi spre ţărm şi procesul de repetă continuu.

Foto: Utilajele de pe platforma folosită pentru stocarea CO2 la adâncime

Acum, în toată ecuaţia apar inevitabil şi întrebări, multe din ele foarte importante. Aparent, tehnologia e super simplă, după cum spuneam — captăm CO2-ul din atmosferă sau direct de la sursă, îl lichefiem pentru că e mai uşor de transportat, îl punem pe o navă şi-l ducem pe mare, iar cu ajutorul unei platforme cu sondă punem acel CO2 lichefiat în spaţiile goale subterane, unde a fost petrol brut cândva. Totuşi, pentru a asigura acest proces e nevoie de un lanţ logistic, care are componente cu consum de energie şi eventual emisii noi.

Pentru a stoca CO2-ul în formă lichidă, e nevoie să se asigure o presiune de peste 5,1 bari şi o temperatură mai joasă de 31 grade Celsius. Deci, e nevoie de comprimarea gazului până la această presiune, iar aici se poate folosi energie regenerabilă, fără emisii CO2. Iar transportarea în formă lichidă dă o densitate foarte mare a CO2-ului, fiind fezabilă. Păstrarea CO2-ului în formă lichidă în interiorul rezervoarelor nu necesită energie constantă, cum se întâmplă la hidrogen, de exemplu. Respectiv, aici există un consum de energie, însă nu foarte mare.

Un alt consum va exista la descărcare CO2-ului din rezervoare şi pomparea lui în subteran, pe platformă. Dar şi aici Danemarca s-a învăţat deja să-şi asigure electricitatea pe aceste platforme prin turbine eoliene maritime.

Mai rămâne în ecuaţie transportul, iar aici nava Aurora Storm e încă una diesel electrică. Adică elicele sunt propulsate de motoare electrice, dar energia vine de la combustie diesel, cu emisii CO2. Nu sunt anunţate emisiile exacte, însă probabil inginerii din Danemarca au ajuns la concluzia unui beneficiu net evident.

Foto: Nava Aurora Storm, cu rezervoarele în care transportă CO2 lichid

Cea mai importantă cifră, însă, vine la final, şi anume cât de mult poate conta acest proiect, pe nume Greensand, ca impact, pus în context? La etapa iniţială, se vor stoca 1,5 milioane de tone de CO2 anual, iar către anul 2030 se va ajunge la 8 milioane de tone de CO2 anual. Şi deoarece Danemarca îşi produce deja o cotă uriaşă de electricitate prin energie regenerabilă, deoarece în ţară sunt populare bicicletele şi transportul electric, iar către anul 2030 ţara are nişte ţinte ambiţioase de reducere a emisiilor, cele 8 milioane de tone de CO2 stocate anual în adâncurile mării vor însemna 40% din toate emisiile CO2 ale Danemarcei! Deci, e un singur proiect, care scoate înapoi din atmosferă aproape jumătate din emisiile unei ţări!