Cum funcţionau telefoanele din maşinile anilor 70-80, înainte de epoca telefoanelor mobile

Adeseori, când vedem imagini cu maşini luxoase din anii 70 şi 80, în special cu interioarele lor, un accesoriu care se face remarcat frecvent îl reprezintă telefoanele de la bordul acestora. De obicei încadrate frumos fie în cotiera din faţă, sau în cea din zona banchetei spate, cu un receptor cu fir, fixat de un bloc cu butoane, iar la cele mai moderne cu butoane încadrate direct pe receptor, acestea reprezentau un simbol al maşinii luxoase din acei ani şi a unui om de succes, pentru care timpul costa atât de mult, încât trebuia să aibă conexiune telefonică oriunde ar fi fost în mişcare. Astăzi, acest atribut a devenit atât de firesc pentru noi toţi, încât una din cele mai curioase întrebări este cum funcţionau, de fapt, acele telefoane din maşini din anii 70 şi 80, într-o epocă de dinaintea telefoanelor mobile?

Surprinzător, dar tehnologia care stătea la baza acelor telefoane din maşini a fost iniţiată de compania Bell System, fondată de însăşi inventatorul telefonului, Alexander Bell. Doar că Alexander Bell a inventat telefonul în 1876, a fondat compania în 1877, iar prima experimentare cu tehnologia telefoanelor mobile a avut loc în 1946, cu un an înainte de finalul vieţii lui Bell, el fiind doar parţial implicat în ea. Însă tot de acolo vine ideea primară, iar ea presupunea folosirea frecvenţelor radio pentru a transmite sunetul între telefoane, în loc de fir. Pentru că Motorola producea echipamentul necesar pentru comunicarea între frecvenţe radio, au fost şi ei implicaţi, iar primul apel a fost făcut de Motorola între turnurile celor de la Bell Systems.

Foto: Paul V. Galvin, fondatorul Motorola, efectuând un apel în maşină în 1946

Cei de la Motorola au înţeles repede, însă, că marele avantaj al acestei tehnologii nu era doar în economisirea de cablu între turnurile unei companii telefonice ci în ideea genială de a avea telefoane la purtător.

Foto: Stâlp cu utilaj pentru telefonia maşinilor, în anul 1946

Aceste telefoane, deoarece funcţionau pe frecvenţe radio, aveau nevoie de o sursă de alimentare pentru a putea transmite şi recepţiona semnal, iar maşina ca simbol al mobilităţii şi totodată sursă permanentă de curent electric prin reţeaua sa de la bord a devenit aproape intuitiv direcţia de dezvoltare.

Foto: Repecetoare şi emiţătoare Motorola din portbagajul unei maşini, ca telefonul să poată funcţiona

Aşadar, tehnologia se baza pe faptul că telefonul din maşină trebuia să poată recepţiona şi transmite semnal către un turn telefonic, amplasat la o distanţă rezonabilă, încât să poată fi asigurată o legătură radio cu acesta, folosind sursa de energie modestă a maşinii. Asta a dus la necesitatea de a avea amplasate mai multe asemenea puncte cu antene radio în zonele unde acest serviciu trebuia să fie disponibil, creându-se o tehnologie foarte similară cu cea a telefoanelor mobile de azi. Atunci turnurile transmiteau ulterior semnalul fie prin alte frecvenţe radio, fie prin cablu în reţeaua de telefonie naţională, iar astfel se asigura interconectarea.

Deosebirea faţă de zilele noastre sunt frecvenţele, mult mai puţine la număr, care erau disponibile, securizarea mai simplistă a acestora, şi funcţionarea reţelei încă în regim mai clasic pe partea de la turnuri spre cooptarea cu reţeaua naţională. Şi, desigur, telefoanele propriu-zise se deosebeau prin faptul că erau „legate”, practic, de maşină, fiind atât de mobile pe cât era şi maşina, dar foarte puţine modele aveau nişte baterii minime, de obicei receptorul fiind legat prin cablu de baza sa din maşină. Şi sta pentru că turnurile de recepţie erau mai departe unul de altul decât în zilele noastre, ceea ce însemna necesitatea unei antene mai puternice, care se monta pe maşină şi s-a fi putut monta pe receptorul propriu-zis.

Şi apoi, se mai deosebeau prin disponibilitatea serviciului, mult mai restrânsă la nivel de ţări, de obicei doar în zone populate şi pe câteva trasee principale. SUA avea asemenea zone urbane mari unde implementase serviciul, iar Germania a urmat exemplul, începând a dezvolta un serviciu încă din 1958 şi ajungând la circa 11.000 de abonaţi către începutul anilor 70. Dar Finlanda a fost prima ţară care a implementat în 1971 serviciul din start la un nivel oarecum naţional, nu doar pentru un oraş sau câteva aglomerări urbane. Era un serviciu creat special pentru telefoanele mobile din maşini, iar alte ţări dezvoltate i-au luat repede exemplul. Ceea ce nu spuneau finlandezii public era că acest program de turnuri şi reţele răspândite în mod neobişnuit pe întreaga ţară, inclusiv în zone mai puţin populate, avea şi un rol pentru comunicarea vehiculelor militare, Finlanda fiind recunoscută pentru avansul său tehnologic din domeniul apărări. Dar Finlanda a implementat cu succes acest serviciu de telefonie, inclusiv pentru maşini, iar astfel apariţia şi dezvoltarea fulminantă de mai târziu a celor de la Nokia nu e surprinzătoare, ştiind acest context.

Foto: Finlanda, prima ţară care a introdus serviciul de telefonie pentru maşini în întreaga ţară

Aşadar, odată cu aceste inaugurări de reţele, telefoanele din maşini au şi început a fi tot mai populare în segmentul de lux, pentru că erau încă foarte scumpe, atât în achiziţia iniţială, cât şi în plata de abonament. Dar încă mai existau ciudăţenii în felul în care operau aceste telefoane în unele ţări. În Germania de Vest, de exemplu, la începutul anilor 70 trebuiau să ştii cam în ce regiune se află cel pe care vrei să-l apelezi, pentru că trebuia să formezi codul acelei regiuni, şi doar aşa turnurile din acea regiuni îl puteau găsi şi se puteau conecta la el. Deci, trebuia să-i spui interlocutorului „azi pe la 2, când mă vei suna, voi fi prin zona Frankfurt”, iar celălalt trebuia să formeze prefixul de Frankfurt pentru a putea da de tine.

În anii 80 popularitatea telefoanelor din maşini a continuat să crească, deşi începuseră să apară deja şi telefoanele mobile la purtător, care nu mai depindeau de maşini, pentru că aveau baterii proprii. Primul dintre ele apăruse în 1983 şi fusese lansat tot de Motorola, de fapt. Însă adeseori cele din maşină funcţionau mult mai bine în zone rurale, unde staţiile erau mai departe, pentru că aveau emiţătoare şi receptoare mai puternice.

Tendinţa telefoanelor din maşini a continuat până spre mijlocul anilor 90, când acestea au început a fi tot mai mult eclipsate de telefoanele mobile, care începuseră a deveni mai accesibile şi mai mici în dimensiuni, deci şi mai comode de purtat. Până spre anul 2000, lumea aproape că uitase cu desăvârşire de ele, iar azi, aproape că nici nu ne mai întrebăm, de fapt, cum funcţionau ele.

Foto. Telefon dintr-un model BMW din anii 90

De fapt, tehnologia de bază a fost foarte similară cu cea care a evoluat mai apoi spre telefoanele mobile de azi, doar că era mai incipientă şi era încă limitată de avansul tehnologic de la acea perioadă.

Foto: Un Mercedes S-Class W126 din anii 80, care avea nu doar telefon încorporat deja, dar şi computer