Acum 100 de ani producătorii de becuri au creat prima înţelegere de cartel din istorie de a crea uzura programată a produselor fabricate

De foarte multe ori auzim în jurul nostru expresia că maşinile moderne ar fi făcute să reziste mult mai puţin decât cele care se făceau odată, şi că unele produse, de la electronice la automobile, au o durată de viaţă calculată cu precizie, printr-o uzură programată a lor. La acest capitol se discută de obicei doar dacă această uzură mai rapidă e concepută intenţionat de ingineri sau dacă e doar efectul unei permanente goane a reducerii de costuri. Dar aproape nimeni nu contestă că multe din produsele moderne rezistă mai puţin decât cele de demult, cu mici excepţii ale unor produse exclusive, fabricate şi în prezent cu durabilitatea în vizor. Ei bine, uzura programată nu e un fapt foarte nou, iar primul exemplu cunoscut şi documentat din istorie a momentului când producătorii dintr-o industrie au înţeles că produsele prea longevive le pot afecta profiturile şi s-au înţeles să le limiteze durata de viaţă datează de acum 100 de ani, din anul 1924.

Revenind un pic la maşini, experienţele noastre directe de discuţii cu inginerii din companii auto care proiectează maşini ne confirmă supoziţia unei durate de viaţă foarte clare luate în calcul la noile maşini. La Opel, spre exemplu, înainte ca marca să devină parte a grupului Stellantis, inginerii ne spuneau franc că motoarele lor sunt proiectate să reziste 160.000 km, iar unele până la 200.000 km. Ele vor rezista mai mult, eventual, dar după această limită încep manifestările de uzură. La suspensie, inginerii ne povesteau cum un singur model poate avea trei tipuri de bucşe în funcţie de nivelul motorizării şi greutate, durata de viaţă implantată la modelele de top fiind mai mare decât la cele de bază. Dacă şi versiunea incipientă, de obicei mai uşoară şi mai slabă ar avea aceleaşi bucşe, ea ar rezista „prea mult” fără defecţiuni şi nu ar mai exista necesitatea unor înlocuiri programate de bucşe. Iar ceea ce spunem aici nu sunt lucruri din auzite, ci ceea ce ne spuneau nouă direct, inginerii, doar că în calitate amicală, nu oficială, pentru că nimeni nu şi-a fi dorit să recunoască asta afişându-şi numele public.

Ei bine, în California, în oraşul Livermore, în staţia numărul 6 de pompieri, există un bec fabricat şi instalat acolo în anul 1901, care funcţionează şi luminează până în prezent. E drept că pompierii din acea staţie îl menţin aproape întotdeauna aprins, deja ca un simbol istoric, pentru că el are şi numele de Lumina Seculară, dar totuşi, în acest răstimp de 123 de ani becul a funcţionat şi continuă să funcţioneze şi azi, fără a se arde, aşa cum se întâmplă cu becurile incandescente cumpărate la magazinele de bricolaj.

Acel bec, inclus şi în Cartea Recordurilor Guinness, e dovada simbolică a felului în care se fabricau produsele atunci, înainte de anul 1924. Becul are 60 W, iar filamentul său e realizat din carbon, fiind încapsulat într-un bulb de sticlă suflată manual, fiind fabricat de Shelby Electric Company. Timpul de funcţionare totală din 1901 şi până în prezent a depăşit deja 1 milion de ore!

Însă în 1924, la Geneva, în Elveţia, a avut loc întâlnirea comună a celor mai mari producători de becuri din lume — General Electric, care cumpărase şi Shelby Electric Company, Osram, Philips, Tokyo Electric şi alte câteva companii din toate ţările mari şi industrializate. Întâlnirea trebuia să rezolve o problemă care devenea tot mai apăsătoare pentru industrie — becurile care rezistau prea mult şi odată ce cineva şi le cumpăra, nu mai avea nevoie de altele.

La acea întâlnire a fost format cartelul Phoebus, numit după zeul grec al luminii, iar rolul cartelului era să creeze becuri care ar fi rezistat puţin mai mult de 1.000 de ore. Inginerii care munciseră anterior pentru a face cele mai bune şi mai durabile produse au primit misiunea de a proiecta becuri cu uzură programată de circa 1.500 ore iniţial, cu ţinta de 1.000 ore atinsă într-un deceniu.

Iniţial, s-au aplicat filamente mai subţiri, care urmau să degradeze mai rapid în timp. Mai târziu, s-a trecut şi la filamentele din wolfram, care are un punct de topire mai înalt şi astfel poate suporta temperaturi mai mari, fiind mai eficient în generarea de lumină din electricitate. Iar filamentele de wolfram au devenit şi mai subţiri în timp, standardul de 1.000 ore fiind şi cel de referinţă din zilele noastre pentru becurile uzuale.

Foto: Cum a scăzut durata de viaţă a becurior în următorii 10 ani după anul 1924

Înţelegerea din 1924 şi modificările ce au urmat în construcţia becurilor au adus un impact major în industrie, reuşind să asigure o frecvenţă stabilă de cumpărare a noilor becuri de aceiaşi consumatori. Astfel, profiturile au crescut enorm şi au dat o lecţie multor altor industrii să facă acelaşi lucru, fie că aveau înţelegeri de cartel sau nu, chiar dacă organizaţia Phoebus a fost dizolvată la sfârşitul anilor 1930.

Astăzi manifestările unor asemenea fenomene de uzură programată, implantate în produse, sunt de cele mai diverse, unele confirmare, iar altele doar bănuite, precum actualizările periodice ale produselor, care aduc mai multă complexitate şi necesită mai multă putere de procesare, pe care iteraţiile mai vechi nu o au şi atunci proprietarul acelui produs are un dispozitiv mai lent, care trebuie înlocuit cu altul mai rapid. În zilele noastre, cu atât de multe simulări digitale posibile, există capacitatea de a calcula grosimea necesară a unei piese până la micrometri, la fel ca şi aliajul şi compoziţia, pentru a-i asigura exact durabilitatea dorită versus costul de producţie. E valabil şi pentru motoare, şi pentru suspensii de maşini, şi pentru multe alte produse şi industrii.