Ingineria unui baraj din Spania, construit de romanii antici acum 2.000 de ani, a protejat în totalitate un orăşel de recenta furtună Dana

Romanii antici au fost printre cei mai măreţi ingineri constructori din istoria omenirii, fără îndoială, iar drept mărturie servesc un număr imens din construcţiile lor, care mai rezistă şi azi. O situaţie foarte curioasă a ieşit la iveală de curând în Spania, unde bagajul Almonacid de la Cuba din Zaragoza, construit de romanii antici la începutul secolului I din era noastră, nu doar că a rezistat recentei furtuni Dana, ci şi-a făcut de minune treaba în a reţine viitura de apă şi a o disipa încep şi treptat, spre deosebire de mai multe construcţii mai moderne care au cedat. Ingineria romană de acum 2.000 de ani, deci, s-a dovedit a fi mai rezistenţă şi mai bine gândită decât multe din construcţiile edificate în zilele noastre.

Secretul, datorită căruia aceste structuri romane rezistă până în zilele noastre, e încă studiat de arhitecţii şi inginerii moderni, fiind cel mai des atribuit faptului că în mortarul din acea perioadă romanii foloseau calcarului mărunţit mecanic, deci oxid de calciu, pe care-l amestecau cu cenuşă vulcanică. Compoziţia cenuşii vulcanice poate varia, dar de obicei conţine preponderent SiO2, adică dioxid de siliciu, iar asta, împreună cu un agregator precum piatra spartă, produce un soi de beton extrem de rezistent, imun la schimbările sezoniere de temperaturi. Tocmai de asta, acum trei luni scriam despre nişte ingineri de la MIT, care au creat o nouă metodă de a produce ciment modern inspirată din reţeta romanilor antici, în dorinţa acestora de a atinge aceeaşi rezistenţă.

_Foto: Compoziţia amestecturilor ce ciment roman

Barajul a fost construit acum două mii de ani cu exact acelaşi scop, de a proteja orăşelul din preajmă de eventualele creşteri necontrolate ale râului pe care e poziţionat. Construcţia datează din perioada împăratului roman Augustus şi are 34 metri înălţime şi 120 metri lungime, cu 27 metri grosime, fiind cel mai înalt baraj din imperiul roman din acea perioadă.

Barajul are canale de dirijare a apei spre lateral după ce ajunge la un anumit nivel, aceste canale având multe curburi pentru a potoli din forţa apei, şi având o grosime care să permită doar trecerea unui debit sigur de apă. Aşa funcţionează bagajul în mod normal — şi creşte nivelul pentru a reţine viiturile de apă, disipând apa încet pe suprafeţe mai mare şi lăsând doar un debit sigur să curgă mai departe pe cursul principal.

În recenta furtună, însă, cu precipitaţii imense, apa a ajuns până la limita de sus a barajului şi a început a se deversa peste el cu forţă. Asta înseamnă că pe toată suprafaţa acestui baraj acea apă imensă aplica o forţă imensă, iar barajul de 2.000 de ani a rezistat fără a ceda!

La fel de impresionant, însă, este şi faptul că odată ajunsă la limita de sus a construcţiei, apa care se deversa peste baraj într-un şuvoi continuu, ajungea pe construcţia adiacentă inferioară, în trei scări, a acestuia, „spărgându-se” acolo de acele trepte cu incizii în adâncime şi curgând mult mai domol mai departe. Deci, încă pe atunci, inginerii romani au prevăzut o asemenea situaţie, au calculat unde exact cădea şuvoaiele de apă şi au construit un sistem de trei scări, în care apa deversată s-ar lovi repetat şi ar ricoşa, de fiecare dată cu mai puţină forţă, ajungând apoi să se alăture cursul râului într-un mod „calm”.

Acest sistem a funcţionat ireproşabil acum, orăşelul din aval fiind ferit de orice inundaţie în această furtună, deşi a fost în aceeaşi regiune cu multe alte orăşele. Nicio casă nu a fost inundată, nimeni nu a fost rănit.

Se pare că tehnologiile romanilor ar trebui studiate mai profund, or, de multe ori cele mai geniale lucruri sau soluţii pot fi descoperite în istorie.