(VIDEO) Istoria curioasă a momentului când a fost nevoie de un Mercedes pentru a îndeplini rolul unui Ferrari într-un legendar film francez

Mulţi dintre pasionaţii auto ar adora să aibă şansa de a conduce o maşină performantă cât de savuros ar putea, într-un mediu în care acest lucru ar fi permis. Mulţi dintre noi admirăm urmăririle frumoase din cinematografie şi, chiar dacă realizăm că acestea sunt de obicei filmate cu străzi închise şi pregătite exact după scenariu, oricum savurăm dinamismul acestor scene de acţiuni. O la fel de mare admiraţie o au unii dintre noi şi pentru jocurile video cu urmăriri urbane, acolo aceste lucruri putând fi făcute virtual, fără riscurile din viaţa reală. Ei bine, toate aceste forme de cultură auto şi admiraţie pentru aceste scene de acţiuni îşi datorează în mare parte apariţia sau evoluţia unui legendar film francez de scurt metraj, din 1976, numit „C'etait un rendez-vous” şi regizat de Claude Lelouch.

Acţiunea filmului e neaşteptat de simplă şi clară, dar te captivează imediat prin dinamismul acţiunii, imaginile fiind filmate şi publicate în anii în care nu existau camerele mici de acţiune din zilele noastre sau mecanismele sofisticate, cu macarale cu stabilizare hidraulică folosire azi în cinema.

În acel film, o maşină, care nu se face decât auzită prin sunetul unui motor V12 de Ferrari, merge cu viteză şi cu iscusinţă pe străzile matinale ale Parisului, într-o manieră care azi pare inimaginabilă. Maşina ignoră semafoarele roşii, trece la limită de mai multe ori pe lângă alte maşini şi chiar pietoni, şi străbate o mare parte din Paris până ajunge la locul de destinaţie, după aproape 8 minute, iar şoferul din maşină iese şi-şi întâlneşte iubita care urcă şi ea scările. „E o întâlnire”, iar şoferul trebuia să ajungă acolo în mai puţin de 10 minute, pentru a nu întârzia.

Filmul a înnebunit pasionaţii auto la acea vreme, pentru că reda spiritul rebel al acelei timp şi punea într-o ipostază cu totul nouă performanţa unei maşini, savurată la maxim. N-am greşi să spunem că o bună parte din admiraţia de mai departe pentru supercar-uri i s-a datorat, dar şi includerea în multe alte filme ale scenelor de urmăriri cu maşini. Şi ideile de street racing de mai departe, cu jocurile video asociate, îşi au istoria de aici, ba chiar şi filmuleţele Gymkhana de mai târziu, pentru că de la acest film a pornit scânteia ideilor rebele de a găsi momentul potrivit pentru asemenea escapade urbane.

Foarte mult timp, însă, detaliile despre modul în care s-a filmat această peliculă au fost învăluite de mister, la un moment dat zvonindu-se că renumitul pilot de Formula 1 Jacky Ickx ar fi pilotat maşina. Când filmul a fost publicat, comisarul de poliţie din Paris a declarat public că poliţia sau primăria nu a oferit nicio autorizaţie de filmare a acestuia şi că el personal îi va retrage permisul de conducere lui Claude Lelouch, regizorul. La câteva zile distanţă, comisarul a dat ochii cu Lelouch şi i-a ridicat permisul. După câteva clipe, însă, i l-a înmânat înapoi, spunându-i: „Ți-am ridicat permisul pentru că am promis că o voi face, dar n-am specificat pentru cât timp. Ai noroc, fiului meu i-a plăcut filmul”.

Partea cea mai interesantă e că acest film a fost filmat cu adevărat fără nicio autorizare sau informare a autorităţilor, într-o dimineaţă de 15 august 1976, la ora 05:30. Luna august e una a concediilor în Paris, şi Claude Lelouch a considerat că într-o dimineaţă devreme de august ar fi riscul minim pentru a filma un asemenea film.

Totul s-a decis în ultima clipă, iar maşina din film a fost condusă de însuşi Claude Lelouch, ajutat de doar încă 3 oameni, doi dintre care erau cu el în maşină, iar altul a fost poziţionat în singura intersecţie unde exista un tunel înainte de ea şi nu era vizibilitate. Această intersecţie era în apropiere de muzeul Luvru, or, în film maşina traversează în viteză şi curtea muzeului, acolo unde azi e deja construită renumita piramida din sticlă.

Un coleg de-al lui Claude a fost pus acolo cu instrucţiunea de a-l anunţa prin staţie radio doar dacă există vreun pericol, un protocol de comunicare defectuos din start, pentru că de obicei se anunţă lipsa de pericole, pentru ca în cazul eşuării de comunicare să se declanşeze opţiunea prezenţei pericolului. Aşa s-a întâmplat şi în acest film, când staţia s-a deconectat, iar Claude a intrat cu viteză în acea intersecţie. A fost în siguranţă însă asta a fost doar noroc.

Însă poate cea mai interesantă parte, dezvăluită mai apoi de însuşi regizor, a fost că în film toată cursa n-a fost filmată cu un Ferrari, deşi sonorizarea e în mod clar de Ferrari. Claude Lelouch a folosit exemplarul său personal de Mercedes 450 SEL 6.9, pentru a filma, iar apoi a înregistrat sunetul cu altă maşină a sa, un Ferrari 275 GTB.

Foto: Ferrari 275 GTB

Mercedesul a fost ales doar pentru că avea două calităţi esenţiale — o suspensie hidropneumatică, bazată pe o tehnologie cumpărată de la Citroen şi perfecţionată, şi un motor de 6,9 litri, suficient de puternic încât să poată da senzaţia unui dinamism apropiat de un model Ferrari în filmări, şi asta chiar dacă acel Mercedes avea o cutie automată în 3 trepte.

Camera video a fost una de tip Eclair Cameflex, cu obiectiv cu unghi larg, şi paradoxul e că ea era montată pe suport fix pe maşină, fără un stabilizator hidraulic, deoarece suspensia maşinii era atât de moale, încât nu mai era nevoie de stabilizarea imaginii. Se întâmpla în acele timpuri când despre Mercedes se spunea că se poate şi citi o carte în interior, la cât de lină e călătoria!

Toate aceste detalii au fost dezvăluite de însuşi Claude Lelouch într-un interviu pe care l-a dat în Franţa în anul 2006 şi chiar a mai condus o dată un model similar de Mercedes pe o rută apropiată, amintindu-şi cu lux de amănunte detaliile. Claude are acum 87 ani, iar filmul său continuă să se bucure de statutul de legendă în cultura auto. Şi modul în care s-a filmat e o legendă aparte, întrucât a fost un moment când un Mercedes a îndeplinit rolul unui Ferrari într-un film, pentru ca acesta să poată fi filmat!

Vezi mai jos filmul original, dar şi interviul lui Claude Lelouch în care el povestea detaliile filmării.