Industria maritimă a aprobat taxa globală pe emisiile de carbon ale navelor, pentru prima dată în istorie

Industria transporturilor maritime are ţinte de reducere a emisiilor, aprobate mai demult, care prevăd nivele de reducere acestora aprobate pentru 2030 şi 2040, până la atingerea de zero emisii până în 2050. Tocmai de aici vin şi marile explorări de tehnologii de propulsie de alternativă din ultimii ani, despre care am scris de mai multe ori, de la navele electrice cu baterii la bord până la cele hibride, de la tehnologia propulsie cu vele metalice, pe bază de vânt, până la explorarea modului în care poate fi folosit hidrogenul, de la combustie cu metanol până la cea care e calificată drept cea mai viabilă alternativă, pe bază de amoniac verde. Acum, însă, Organizaţia Maritimă Internaţională, încadrată în sistemul ONU, a aprobat pentru prima dată în istorie instituirea unei taxe globale pe emisiile de carbon, care va fi administrată de ONU şi va fi obligatorie pentru toate navele din apele internaţionale.

Decizia a fost luată după 10 ani de deliberări şi analize, la care au participat practic toţi marii actori din această industrie. La ea au participat atât transportatorii mari, cât şi constructorii de motoare şi nave, întrucât toţi vor trebui să-şi adapteze portofoliu pentru a se conforma. Bineînţeles, au participat şi reprezentanţi guvernamentali din ţările cele mai interesate, dar şi cei interesaţi de o protecţie cât mai bună a mediului.

Principiul acestei taxe a funcţionat în următorul mod. Vor exista două limite de emisii, una numită drept cea de conformare directă, una de emisii maxime admise. Aceste limite sunt calculate din formule, ce iau în calcul deplasamentul navelor şi tonajul greutăţii transportate, dar variază în funcţie de categoria navelor, şi vor avea un calendar cu valori aplicate, pentru a deveni tot mai stricte către anul 2050, când se ţinteşte nivelul de zero emisii.

Dacă o navă reuşeşte să aibă emisii mai mici decât primul nivel, de conformare directă, ea va primi credite de carbon, pentru care operatorul navei va putea primi compensare financiară sau pe care le va putea vinde.

Însă, dacă nava depăşeşte limitele de emisii, ea va plăti 100 dolari per fiecare tonă de CO2 emisă în exces. Dacă ea trece şi de al doilea nivel, cel al emisiilor maxime admise, ea va plăti 380 dolari per tonă de CO2 emis.

Toate navele mai mici de 5.000 tone vor fi exceptate de la aceste taxe pe emisii, inclusiv navele costale, iahturile şi cele pentru asistenţa în operarea în porturi, cum ar fi remorcherele.

Partea care nemulţumeşte organizaţiile de mediu e cea în care noile reglementări lasă un grad mare de libertate industriei pentru a-şi alege formulele de combustibil cu zero emisii, fiind admişi inclusiv bio carburanţii produşi din material vegetal, inclusiv ulei de palmier, care au un impact major asupra mediului prin defrişările care le generează şi prin alocarea de teren pentru producţia acestor carburanţi, teren care ar putea fi folosit fie pentru împădurire, fie pentru produse alimentare.

Noua taxă este, astfel, văzută ca una mai blândă decât ceea ce se spera că va fi adoptat în urma discuţiilor lungi din ultimul deceniu. În ultima perioadă de dinaintea adoptării ţări precum SUA şi Arabia Saudită şi-au depus contestările proprii faţă de adoptarea acestei taxe. Organizaţia Maritimă Internaţională spune că forma actuală e cea mai bună posibilă din cele ce puteau fi adoptate în contextul actual şi spune că ea nu e singura măsură adoptată, ci doar prima din cele necesare pentru conformarea pentru ţintele de zero emisii în 2050.

Totuşi, proiecţiile arată că efectul deciziei adoptate acum va fi benefic, dar peste valorile care ar fi necesare pentru a atinge valoarea 0 în 2050. Aceeaşi proiecţie arată că până în 2050 se va ajunge la emisii globale anuale de circa 150 milioane de tone CO2 din transporturile navale, deci ţinta de 0 ar fi ratată şi ar fi posibil de atins doar mai târziu, dacă nu se vor adopta măsuri suplimentare.

Acelaşi grafic, însă, arată că acum emisiile globale anual din transporturile maritime se află la un nivel excepţional de mare, de circa 930 milioane de tone de CO2 anual, în aceste cifre fiind calculate nu doar emisiile la arderea carburantului, ci şi cele necesare producerii lui.

Noua taxă de carbon ar trebui să stimuleze la fel de mult inovaţiile în domeniul transporturilor maritime, or, cei care vor opera nave cu amoniac verde, spre exemplu, având zero emisii atât la producţie, cât şi la combustie, vor putea încasa sume motivante de bani din operarea acestor nave, care va rambursa investiţiile în noile tehnologii, ba chiar şi în carburantul mai scump, ce ar genera zero emisii.

Taxa e gândită, deci, pentru a-i descuraja şi penaliza pe cei care nu se conformează, remunerându-i pe cei care o fac, banii de la primii ajungând la al doilea grup, iar ultimii putând astfel să-şi obţină rambursarea investiţiilor în tehnologii cu zero emisii. Teoretic, asta poate afecta parţial şi costurile de transport în această industrie, însă efectul ar trebui să fie unul minim raportat per container sau per tonă transportată.