Australia e nevoită să-şi construiască drumuri spre zone pustii din interiorul ţării pentru ca transporturile agabaritice cu turbine eoliene să poată ajunge acolo

Cu doar 5-7 ani în urmă, Australia era un exemplu nefast al unei ţări cu un sistem energetic bizar, care interzicea total energia nucleară, prin lege, şi care avea un minim de contribuţie de la hidrocentrale, şi care miza preponderent pe cărbune şi lignit, care se găseşte din belşug în solul Australiei. Dar în ultimii ani, odată cu primele centrale mari de baterii, Australia a devenit un exemplu al unei transformări în ritm galopant spre un sistem ce include tot mai multă energie regenerabilă. Panourile fotovoltaice instalate pe acoperişurile caselor au devenit excepţional de răspândite, parcurile fotovoltaice sunt tot mai mari şi mai multe, iar centralele de baterii cele mari din lume se construiesc cu o viteză enormă, cu capacităţi de stocare de măsurate în GWh. Asta a făcut ca în ultima vară din emisfera sudică şi iarnă în cea nordică, Australia să bată nu doar noi recorduri la producţia de energie regenerabilă, ci şi recorduri la stabilitatea reţelei datorită centralelor de baterii, care au putut evita deconectările surselor din cauza supraproducţiei. Ei bine, acum Australia are în faţă noi proiecte majore de energie eoliană, care o impun să construiască drumuri spre zone pustii din interiorul ţării, pentru ca transporturile agabaritice cu turbine eoliene să poată ajunge acolo.

Şi toate astea pentru că oricât ar fi de mare progresul din ultimii ani, Australia are încă foarte multe de făcut dacă vrea să-şi respecte angajamentul de a avea 82% electricitate produsă din surse regenerabile la nivelul mediei anuale până în 2030.

E o cifră mare, pe care Australia n-o poate acoperi cu prea multe hidrocentrale noi, pentru că nu-i prea permite relieful. Din această cauză, va miza pe energie produsă de panouri fotovoltaice şi turbine eoliene, unele din cele mai intermitente surse posibile. Iar asta impune necesitatea multor centrale de baterii. În mod ideal, ar trebui să se poată asigura suficientă capacitate de stocare, cât să se poată asigura consumul în orice condiţii meteo, zile la rând.

Iar Australia mai are şi problema că multe state şi regiuni au reţele electrice izolate una de cealaltă, deci echilibrarea e şi mai dificilă pentru că trebuie făcută separat. Ca să poată face o echilibrare corectă, Australia are de construit 28.000 km de linii de transmisie, pentru a ajunge 82% de energie regenerabilă în sistem.

Deci, există deja senzaţia că nu se reuşeşte să se menţină un ritm suficient de bun pentru a atinge asemenea parametri până în 2030, iar de curând a ieşit la iveală şi un alt fenomen. Dacă primele parcuri eoliene erau fie mai mici, sau construite în zone mai uşor accesibile, noile proiecte de aprobate sunt localizate mult mai în interiorul ţării, în renumitul Outback australian, legendar pentru pustietatea sa şi lipsa de civilizaţie şi drumuri bune. În acele locuri, drumurile sunt adeseori acoperite cu pământ roşiatic care e maxim înţesat cu prundiş.

Camioanele australiene păreau să se descurce până acum să traverseze aceste drumuri nemiloase, ba chiar funcţionau adeseori în regim de autotren cu 3 sau 4 remorci. Dar acum, la transportarea turbinelor eoliene şi transformatoarelor electrice, ies la iveală noi probleme.

Noile pale de turbine sunt foarte lungi, ajungând adeseori şi la peste 80 metri chiar şi la turbinele de uscat. Asta impune o dificultate în manevrare, cu care transportatorii sunt obişnuiţi, însă în Australia, acolo unde drumurile sunt inexistente sau prea solicitante, palele riscă să fie deteriorate de zdruncinarea permanentă. Iar când se transportă transformatoare, imense, de sute de tone, suprafaţa pur şi simplu nu rezistă cedează, camioanele rămân blocate şi totul se transformă într-un coşmar logistic al transporturilor agabaritice.

Dacă ar fi doar un proiect sau două în elaborare, aceste chinuri ar fi un fapt ce putea fi menajat, dar Australia trebuie să instaleze mii de turbine eoliene în următorii ani, iar asta o impune să facă ce n-a făcut niciodată — să construiască drumuri spre zonele din Outback, unde sunt planificate parcuri eoliene mari. Ce mai mare program de 19 asemenea drumuri a fost aprobat de curând în statul New South Wales.

Drumurile vor servi şi pentru construcţia viitoarelor centrale de baterii, care au nevoie de asemenea de transformatoare imense, la care se mai adaugă şi bateriile propriu-zise.

Doar pentru parcurile cu turbine eoliene, instalarea unei singure turbine are nevoie de 12 transporturi agabaritice, sau 12 componente transportate într-un convoi de camioane. Aici se includ palele, nacela cu generator, centrul turbinei, trunchiurile de con ce formează turnul turbinei, dar şi elementele de fundaţie. Un parc eolian de mărimea celor construite acum Australia, de circa 800-900 MW putere, are nevoie de 1.500-1.600 de transporturi. Toate aceste transporturi făcute prin teren deşertic sunt un adevărat chin, deci e clar de ce e nevoie de drumuri şi acolo unde ele nu au existat niciodată.

Partea fascinantă aici e efortul imens pe care îl face o asemenea ţară pentru a face tranziţia la energie regenerabilă. Şi dacă multe alte ţări au o componentă mare de energie nucleară cu zero CO2, care asigură sarcina de bază şi au nevoie să asigure doar variaţiile cu alte surse, inclusiv cu hidrocentrale, Australia e un caz aparte pentru că nu are deloc centrale nucleare şi foarte puţine hidrocentrale, deci va fi probabil prima ţară mare din lume care va ajunge să-şi producă vreo 75-80% din energie solară şi eoliană, şi restul procentelor până la 82% cu hidrocentralele. Şi va fi totodată ţara care va fi impusă să folosească cea mai mare proporţie de baterii, ţara fiind şi izolată de alte reţele ale Asiei, spre exemplu, până când va fi construit un mare proiect în acest sens. Deci, e un caz de mare interes pentru tranziţia la energia regenerabilă.