Elveţienii de la Climeworks, cei mai avansaţi în tehnologia fabricilor de extragere a CO2-ului din aer, concediază oameni înainte de a fi finalizat primele mari proiecte

Elveţienii de la Climeworks şi-au făcut un renume sonor în ultimii ani prin elaborarea celei mai avansate tehnologii de construcţie a fabricilor de extragere a CO2-ului din aer, cu un proces care consumă energie regenerabilă pentru a aspira şi filtra CO2-ul din aer şi a-l pietrifica şi stoca apoi în adâncuri, în pământ. Tehnologia a fost testată iniţial în Elveţia cu succes, apoi a urcat o mică fabrică demo în Islanda, Orca, după care mai 2024 a fost inaugurată prima şi cea mai mare fabrică din lume de extragere a CO2-ului din aer, tot în Islanda, numită Mammoth. Era o scalare convingătoare, dar cea mai mare fabrică abia urma, elveţienii obţinând un contract imens pentru echiparea unei noi fabrici din Louisiana, SUA. Doar că acum Climeworks anunţă concedierea a circa 20% din angajaţii săi, înainte de a fi finalizat acest proiect grandios.

Foto: Fabrica Mammoth din Islanda, construită de Climeworks

Tehnologia elveţienilor de la Climeworks presupune aspirarea iniţială prin ventilatoare imense a aerului din atmosferă, după care are loc un proces de separare a CO2-ului din acel aer prin sorbenţi şi încălzire pentru separare. Întregul proces e unul energofag, având nevoie de electricitate pentru a genera CO2 curat şi a întoarce în atmosferă aerului eliberat de CO2, şi e imperativ ca acea electricitate să vină din surse regenerabile. În cazul fabricilor din Islanda, dioxidul de carbon extras este injectat adânc în pământ, unde acesta intră în reacţie cu bazaltul rocilor din solul islandez şi formează în rezultat roci carbonate solide. La final se obţine un soi de cărbune gri, care va rămâne depozitat în pământ.

Foto: Aşa arată roca finală cu CO2 extras din aer în Islanda

Ca să înţelegem mai exact scara acestor fabrici, cea din Islanda, Mammoth, inaugurată în mai 2024, are capacitatea de a extrage 36.000 tone de CO2 anual. Această cifră deja o clasifica drept cea mai mare din lume, pentru că tehnologia de extragere directă a CO2-ului din aer, nu de la vreo ţeavă de rafinărie de petrol sau una de la o uzină de ciment, e încă foarte puţin răspândită în lume.

Doar că o singură maşină obişnuită europeană emite anual cam 2,0-2,5 tone de CO2, ceea ce înseamnă că fabrica extrage din aer echivalentul a doar 14.400-18.000 automobile, cam câte se regăsesc într-un oraş mic european.

Şi mai descurajant e dacă am compara cifra de 36.000 tone extrase din atmosferă anual cu emisiile de CO2 anuale ale unei nave. Media emisiilor CO2 per navă, în prezent, e de peste 41.000 tone anual. Deci toată fabrica din Islanda extrage anual din atmosferă mai puţin CO2 decât emite, în mediu, o navă. Iar navele transportatoare de containere mari emit anual peste 200.000 tone. Prin urmare, fabrica nu atenuează nici măcar efectul unei singure asemenea nave uriaşe.

Dar fabrica din Louisiana trebuia să urce la o altă scară, urmând să aibă o capacitate la lansare de a extrage 1 milion de tone de CO2 anual. Asta e deja echivalentul a 500.000 maşini europene, deci o cifră care începe a conta şi a crea impact. Dar totodată, dacă ne ducem în zona de comparaţie navală, atunci e doar echivalentul a 4-5 nave uriaşe, sau circa 24 nave dacă ne raportăm la valoarea medie de emisii din industrie.

Ei bine, şi odată ce am menţionat că noua fabrică urma să fie construită în SUA, putem începe a intui şi motivul problemelor celor de la Climeworks. Aceştia au obţinut fonduri uriaşe de la investitori în ultimul timp, pentru că au demonstrat în cifre reale că tehnologia lor funcţionează şi au demonstrat şi cum poate fi scalată, până să fie adusă la un cost competitiv de extragere a CO2-ului din aer. Iar în condiţiile actuale de restricţii la emisii, multe companii mari care încă nu se conformează emisiilor sunt obligate să cumpere certificate de extragere a emisiilor din aer de la alţii care pot face asta, pentru a nu fi penalizate. Prin urmare, modelul de afacere era foarte clar, însă în SUA s-au schimbat perspectivele şi viziune asupra necesităţii de a extrage CO2-ul din aer şi a restricţiona emisiile. Asta i-a pus pe elveţieni într-o zonă de incertitudini imense, nemaifiind clar dacă fabrica de extragere a CO-ului va putea fi construită până şi la urmă şi echipată cu tehnologia lor.

Departamentul de Energie din SUA le aprobase elveţienilor de la Climeworks un buget de 500 milioane de dolari pentru acest proiect, iar construcţia trebuia să demareze în 2026. Apoi, a venit noua administraţie de la Casa Albă, şi în vâltoare tăierilor de personal dirijate de Musk, elveţienii spun că au fost concediaţi cam toţi oamenii de la Departamentul de Energie care dirijau acest proiect al lor. În haosul creat, nimeni nu mai ştie nimic la departament, şi elveţienii se tot chinuie să obţină o claritate instituţională dacă proiectul lor va fi blocat sau va putea merge mai departe. Iar deocamdată nu au niciun răspuns pentru că nu prea are cine să se ocupe de asta.

Într-un asemenea context, elveţienii au anunţat că sunt recunoscători investitorilor lor că au investit sume mari de bani în ei în ultimul an, dar consideră că aceşti bani trebuie cheltuiţi cu mare precauţie în condiţiile actuale, motiv din care au decis să concedieze 106 din cei 498 angajaţi pe care-i au, deci 21,2% din angajaţi. Din cei 106, 78 vor fi din Elveţia, iar restul din SUA.

Şi toate aceste concedieri se produc la scurt timp după ce Climeworks a aplicat o nouă tehnologie cu sorbenţi de la Svante şi a testat-o în Zurich printr-o instalaţie uriaşă aproape de forma unui cub, de 26x26 metri suprafaţă şi 22,5 metri înălţime, iar această tehnologie nouă a dublat cantitatea de CO2 ce poate fi extras într-un interval de timp şi a redus consumul de energie în jumătate. Acest avans imens ar permite ca anume această tehnologie să fie aplicată în noile fabrici, cu aceeaşi tip de ventilatoare şi compresoare, reducând costul per tonă extrasă şi mai mult.

În prezent, costul de a extrage o tonă de CO2 din atmosferă e de peste 900 dolari, spun elveţienii, cost care e format din consumul de electricitate, amortizare de utilaje, sorbenţi şi procesele ulterioare, de injectare în subteran şi solidificare. Tot elveţienii spun că datorită noilor lor tehnologii, către 2030 vor putea oferi un cost de 400 dolari/tonă pentru extragerea de CO2 din atmosferă. Dar preţul e oricum mai mare decât alternativele de a capta direct CO2-ul de la ţevile centralelor sau fabricilor de ciment, fapt pentru care cei de la Climeworks mai sunt trataţi uneori cu scepticism, mai ales că iniţial promiteau că vor ajunge la costuri de 100 dolari pe tonă.

Preţul de 100 dolari pe tonă ar fi competitiv pe piaţa certificatelor şi ar face ideea lor viabilă, însă până mai acolo mai e nevoie de ajuns şi elveţienii nu par convinşi că o vor putea face până în 2030, setând o ţintă de 300-400 dolari/tonă.

Dincolo de această piaţă a certificatelor, elveţienii de la Climeworks aveau un vis idealist în care eu nu doar extrăgeau ceea ce se emite oricum prin vreo ţeavă şi i-a acorda justificări de a emite CO2 în continuare acelei companii, ci s-ar concentrarea pe inversarea procesului de emitere CO2 şi a extrage din aer ceea ce s-a emis în ultimele o sută de ani. Visul lor era să ajungă până în 2.050 la 1.000 de fabrici mari în toată lumea, care să extragă măcar 1 milion de tone fiecare anual, iar astfel s-ar ajunge a extragerea a 1 miliard de tone CO2 anual din atmosferă. Emisiile totale anuale ale întregii planete sunt de 37,4 miliarde de tone de CO2, deci impactul a 1.000 de asemenea fabrici ar fi să se extragă 2,6% din total. Dar ideea e că până atunci vor fi reduse şi emisiile, datorită energiei regenerabile, maşinilor electrice şi navelor care consumă amoniac verde şi metanol.

Elveţienii au fost sinceri să menţioneze şi cifrele înregistrate de fabricile lor din Islanda. Fabrica Mammoth, cea care trebuia să extragă 36.000 tone anual, a extras de facto 750 tone în primul său an, de operare de test, iar fabrica mai mică Orca, de 4.000 tone capacitate anuală, a extras mai puţin de 1.000 tone anual de când funcţionează. Inginerii spun că există probleme de viaţă reală pe care le-au observat, precum gheaţa şi zăpada depusă pe ventilatoarele mari, care blochează aceste utilaje. Însă tot ei spun că rezolvă aceste probleme şi se va ajunge în cele din urmă la capacitatea dorită.

Paradoxul e că acum, în toată lumea se extrag doar 10.000 tone de CO2 anual prin această metodă a captării din aer. Deci, cifrele elveţienilor ar fi impulsionat foarte mult acest domeniu şi oricum ei sunt deţinătorii celei mai avansate tehnologii. Doar că avântul lor e curmat acum prin schimbările de perspectivă din SUA, la care se mai adaugă şi momentul dificil al dovedirii cifrelor pretinse la scară tot mai mare. Marea întrebare e dacă acest start-up va rezista acestor turbulenţe şi va putea ajunge să aducă un impact real în lume, sau dacă va falimenta în cele din urmă şi încă mult timp nimeni nu va mai depune un efort similar de a extrage CO2-ul din atmosferă.