O publicaţie norvegiană avertizează că maşinile electrice care azi încă mai par moderne nu vor putea fi vândute la mâna a doua peste 5 ani

O publicaţie din Norvegia, ţara care a ajuns la o proporţie de 97% a maşinilor electrice în totalul de automobile noi vândute, avertizează că maşinile electrice care azi încă mai par moderne nu vor putea fi vândute la mâna a doua peste 5 ani. „Adevărul e că nimeni nu va vrea să-ţi cumpere maşina electrică pe care o ai azi în 2030”, spun editorii publicaţiei Teksiden şi vin şi cu o listă de argumente pentru asta.

Toate aceste argumente derivă dintr-un laitmotiv principal, şi anume cel că maşinile electrice evoluează foarte repede, cu paşi giganţi, ceea ce face ca o tehnologie ce a valabilă azi să fie deja considerată răsuflată peste doar 3-5 ani. Deci, cumva progresul tehnologic pe care ni-l dorim cu toţii este şi cel care face irelevante maşinile electrice mult mai repede decât cele cu combustie.

În lista lor de argumente norvegienii vizează atât maşinile de parametri medii noi, cât şi cele care au fost cumpărate de proprietari oricând în ultimii 5 ani, spre exemplu, sau la mâna a doua, şi încă sunt exploatate cu plăcere, iar la un moment dat ar urma să vină şi un moment al revânzării.

Bateria are toate şansele să fie epuizată peste 5 ani, mai ales dacă maşina are deja 3-5 ani acum. Mulţi producători dau o garanţie de 5-8 ani, şi chiar o baterie care n-a aut probleme tehnice va ajunge degradată către o vârstă mai înaintată, iar asta scade din utilitatea pe care maşina o va avea pentru un viitor proprietar. Iar înlocuirea ei, mai ales după ce iese din producţie maşina, va fi foarte scumpă, uneori mai scumpă decât valoarea maşinii. E adevărat, însă există deja multe service-uri care fac reparaţii şi înlocuiri de module sau celule, ceea ce mai lungeşte viaţa lor, mai adăugăm noi.

Puterea de încărcare va fi derizoriu de mică — exact aşa cum acum 7-8 ani era perfect normal ca puterea maximă de încărcare să fie de 50 kW, iar acum ea e derizoriu de mică, şi valorile de 150-200 kW, fireşti pentru unele maşini de acum, vor fi considerate derizorii în 2030, mai ales în contextul în care chinezii au deja încărcări de 1.000 kW acum, în 2025. Prin urmare, cumpărătorii la mâna a doua vor privi sceptici la parametrii acestor maşini din prezent.

E posibil ca şi conectorul la staţii să fie de standard învechit — exact aşa cum azi aproape nimeni în Europa nu mai foloseşte ChaDeMo, şi actualul standard CCS2 are toate şansele să devină învechit în 2030. Despre limitele lui de putere, de circa 600 kW, scriam într-un articol recent despre o nouă staţie de 1,2 MW lansată de europenii de la ABB.

Softul va fi învechit — maşinile electrice sunt puternic dirijate de soft, iar cele care ies din producţie de obicei nu mai beneficiază de actualizări, aşa că multe din softuri vor părea foarte învechite peste 5 ani, ceea ce va accentua senzaţia de maşină învechită moral.

Autonomia va fi prea mică — nu neapărat pentru că bateria e degradată, ci pur şi simplu pentru că, dacă azi 300-400 km cu o baterie plină pare firesc, în 2030 asta va părea exact la fel ca impresia creată acum de autonomia unui Nissan Leaf de primă generaţie, care abia de trece de 100 km în viaţa reală. Standardele de 700-900 km şi mai mult vor fi mai degrabă cele de referinţă.

Unele tehnologii noi devin fireşti, iar maşinile fără ele devin mai neatractive — iar aici e vorba în primul rând de pompele de căldură pentru încălzirea habitaclului, care ajută la păstrarea eficienţei pe timp de iarnă. Maşinile fără asemenea pompe de căldură, încă vândute acum pe piaţă, or părea brute şi necioplite peste 5 ani.

Garanţia va fi expirată, iar multe din aceste maşini denotă probleme în timp — ăsta e un punct mai degrabă adaptat şi modificat de noi, pentru că în ultimii doi ani am relatat despre multiple probleme identificate în timp la foarte multe maşini electrice apărute prin 2017-2020, care trec de garanţie, apoi se descoperă că electromotoarele îşi uzează părţile interne mult mai repede şi-şi scurtcircuitează componentele din cauza scurgerilor de lichid de răcire şi ulei. La altele conectoarele bateriilor devin corozive şi le scot din uz. Iar la multe altele problemele vin de la convertoare, transformatoare şi alte componente electronice esenţiale, despre care credeam cu toţii acum câţiva ani că ar trebui să fie mult mai puţin problematice şi mai longevive decât motoarele cu ardere internă.

Ei bine, toate astea sunt adevărate, dar asta e un fapt general valabil pentru orice tehnologie incipientă până când ea ajunge la o maturitate şi progresele ei nu mai au o progresie geometrice. Putem compara aici cu evoluţia parametrii la procesoarele calculatoarelor, sau cu viteza de internet, cât de rapid evoluaseră acestea la început, după care, când se atinge o valoare unde nici măcar dublarea ei nu face o mare diferenţă în viaţa reală, evoluţia acelor parametri stagnează.

Dar e la fel e adevărat că toată dirijarea electronică a acestor maşini le menţine mult mai vulnerabile în faţa expirării morale decât maşinile cu combustie, cu mult mai multă mecanică în ele. Pentru că un Ferrari F40 clasic e mai slab decât un BMW M3 din zilele noastre, şi are un interior oarecum demodat, dar spiritul său şi esenţa sa mecanică sunt atemporale. O maşină electrică fabricată în 2025 are puţine şanse să fie privită cu aceeaşi admiraţie în 2065, după 40 de ani, orbindu-se despre ea ca despre una clasică şi mizându-se că această maşină electrică va putea fi ţinută într-o colecţie şi scoasă periodic e dragul plăcerii în condus. Deci, chiar dacă înţelegem beneficiul imens adus de maşinile electrice, există aceste riscuri a unui altfel de ciclu de viaţă a acestora, mult mai scurt, cu o devalorizare mai rapidă şi cu şansa că în doar câţiva ani ele nu mai sunt atractive la mâna a doua. Şi e oarecum curios că despre asta vorbesc anume norvegienii, cei care au adoptat maşinile electrice în cea mai mare rată dintre toate ţările lumii.