O echipă de ingineri turci a reînviat ideile geniale ale ekranoplan-ului de cândva, creând o nouă dronă inteligentă, cu capacităţi avansate

De multe ori, cărţile de istorie, mai ales în inginerie şi tehnologie, au pagini de încercări remarcabile ale unor minţi geniale, care, din diverse motive, n-au mai ajuns să fie implementate la scară largă. Doar că dacă inginerii de azi şi-ar arunca mai des privirile spre acele pagini de istorie, ar descoperi că multe din lucrurile imposibile atunci ar putea fi posibile azi, pentru că între timp au apărut noi tehnologii care pot rezolva problemele ce păreau de nedepăşit în trecut, sau au apărut noi domenii de aplicare, ce nu putea fi intuite atunci. Despre chinezi se spune uneori că frunzăresc foarte atent tehnologiile patentate de europeni şi americani cu 40-60 ani în urmă, pentru a găsi asemenea exemple de tehnologii. Dar acum inginerii turci sunt cei care au oferit un exemplu viu al reînvierii unor idei geniale de tehnologie din trecut. Echipa de ingineri a companiei turceşti Solid Aero a reînviat acum ideile geniale ale ekranoplan-ului de cândva, creând noua dronă inteligentă Talay, cu capacităţi avansate, dar bazată pe aceleaşi principii fizice.

Foto: Ruinele rămase din ekranopan-ul clasic cel mai renumit

Ca să înţelegem ce înseamnă această readucere fascinantă în actualitate a ideilor ce au stat la baza ekranoplan-ului, trebuie să explicăm un pic, pe scurt, ce însemna ekranoplan-ul şi ce putea el face acum 60 de ani. Or, şi capacităţile acelor aparate erau uluitoare.

În anii 1950 au început să apară tot mai multe hidroglisoare, care erau efectiv ambarcaţiuni cu un soi de picioare, de care erau fixate glisoare, ce ridicau ambarcaţiunea deasupra apei, ca metodă de a învinge rezistenţa apei. Dar nici ele nu putea rula prea rapid, mai multe de 115-120 km/h, din cauza unui efect fizic de cavitaţie, care determină pulverizarea apei de deasupra glisoarelor, ceea ce creează variaţii constante a fluxului de apă şi generează turbulenţe la viteze mai mari.

Un inginer sovietic pe nume Rotislav Alexeyev a avut ideea de ridica elementele de glisare cu totul deasupra apei. Asta însemna că un asemenea tip nou de transport trebuia să se supună şi legilor hidrodinamicii, şi celor ale aerodinamicii, dar asta ar fi permit evitarea efectului cavitaţiei şi atingerea unor viteze mult mai mari deasupra apei. Mai mult ca atât, zborul la o altitudine foarte mică deasupra apei i-ar fi permis acestui vehicul să facă uz de aşa-numitul efect de sol, pe care-l simt aeronavele obişnuite când zboară foarte aproape de sol, cu o portanţă suplimentară dată de efectul comprimării curenţilor de aer de sub aripi, de la proximitatea solului sau apei şi asigurarea prin acest mod a unei presiuni suplimentare de elevare. Acest efect are denumirea de ecranare în unele limbi şi de aici a venit şi numele de ekranoplan al acestui aparat.

Acest proiect a fost testat pe atunci pe nişte machete şi a demonstrat că poate zbura, însă şi-a primit adevărat-ul boost de susţinere când s-a înţeles că o asemenea aeronavă poate fi la fel de versatilă ca un avion mai uzual în tot ce poate transporta, dar poate rămâne nedetectată de radare datorită altitudinii joase. Mai mult ca atât, faptul că se deplasa complet deasupra apei, îl făcea invizibil şi pentru sonarele submarinelor.

În anii 1960 au fost create mai multe prototipuri de testare, tot mai mari şi mai mari, până s-a ajuns la renumitul KM, abreviat drept „Korabl Maket”, sau „Nava machet” dacă ar fi să traducem denumirea. Era un monstru de 265 tone, cu 10 motoare, 8 dintre care erau amplasate în zona frontală, iar altele două în zona cozii. Cele 8 motoare frontale îşi trimiteau curenţii de aer sub aripile principale la pornire, creând efectul la sol dorit pentru a ridica aeronava deasupra apei, iar odată ce aeronava înainta şi efectul la sol era generat natural, cele 8 motoare erau oprite, şi doar celelalte 2 motoare de la coada avionului rămâneau în operare, fiind responsabile direct de vectorul propulsiei.

La momentul apariţiei sale, în 1966, ekarnoplan-ul KM era cel mai mare aparat de zbor din lume, putea călători la o viteză de peste 500 km/h şi putea transporta 600 tone la bord, o cifră de care niciun alt aparat de zbor nu se putea apropia.

Testele au fost cu succes, doar că ekranoplan-ul s-a dovedit a avea şi deficienţe. Pilotarea lui era foarte epuizantă pentru piloţi, în condiţiile aerodinamice ale efectului la sol. Motoarele frontale erau expuse la efectul coroziv al apei sărate şi proiectanţi constataseră că acestea sunt condamnate la o durată de viaţă mult mai scurtă. Unghiul de virare era foarte mare, iar zborul în condiţii de mare turbulentă era considerat foarte periculos, aproape imposibil. Din cauza specificului său de operare, acesta putea deveni viabit doar pe mări şi mai puţin pe oceane, iar asta i-a redus drastic din atractivitatea de a fi dezvoltat mai departe.

Programului i-a fost în scurt timp redusă finanţarea şi echipa de ingineri a fost pusă să dezvolte un ekranoplan mult mai mic cu capacităţi de a ajunge şi pe plaje. Acel avion a fost A-90 Orlyonok, şi doar 3 exemplare au fost construite, întrucât capacităţile sale nu mai erau foarte diferite faţă de ce puteau oferi navele sau avioanele obişnuite similare. S-a încercat dezvoltarea unui avion mai specializat pentru apărare, Lun-Class, dar şi acolo doar un singur prototip a fost construit până la închiderea totală a programului.

Ei bine, toate aceste dezavantaje ale ekranoplan-ului mare, erau piedici imense pentru un avion care trebuia să opereze zeci de ani, deşi probabil multe din ele ar fi putut fi uşor cizelate şi rezolvate. Însă ele nu sunt piedici la fel de mari sau la fel de greu de depăşit pentru dronele moderne, tocmai de asta inginerii turci şi-au îndreptat atenţia spre cărţile istoriei, pentru a prelua de acolo idei şi a le reaplica în variantă modernă, cu multitudinea de noi tehnologii disponibile azi.

Noua dronă turcească Talay este efectiv un ekranoplan modern, la scară mai mică, fără un pilot la bord. Ea zboară la circa 3 metri deasupra apei, folosind acelaşi efect la sol, iar scopul acestei altitudini mici e exact acelaşi — de a nu fi depistată nici de radarele la sol, nici de sonarele submarinelor.

Foto: Noua dronă Solid Aero Talay, un ekranoplan modern

Drona turcească, cu efect de ekanoplan, are o anvergură a aripilor de doar 3 metri şi o lungime de doar 2 metri, iar inginerii i-au proiectat aripile cu funcţie pliabilă, pentru a putea fi depozitată mai compact. Fiind mult mai mică, drona e propulsată de doar două electromotoare silenţioase, montate în partea superioară centrală.

Ca şi la ekranoplan-ul clasic, a fost nevoie de elemente aerodinamice adiţionale pentru a stabiliza zborul în condiţii de efect la sol. Dar acelaşi efect la sol îi sporeşte portanţa şi o face să poată avea o autonomie de zbor de 3 ore, cu doar câteva baterii LFP mici. Şi noua dronă Talay poate atinge o viteză de 200 km/h, zburând în condiţii de noapte şi zi, datorită senzorilor şi camerelor sale.

Noua dronă turcească poate transporta 30 kg de orice tip de sarcină utilă la bord, iar asta o face extrem de interesantă pentru domeniul apărării. În cazul ei, durata de viaţă poate fi de un singur zbor, aşa că problema apei saline care afectează motoarele în timp e eliminată. Chiar dacă drona e folosită doar pentru recunoaştere, durata ei de viaţă nu e oricum de zeci de ani, aşa că efectul apei saline e neglijabil aici.

De asemenea e curios că Talay poate zbura la acea altitudine insesizabilă, dar la etapa finală de zbor poate prinde o altitudine de până la 100 metri dacă e nevoie, pentru a se îndrepta spre punctul final din sus în jos.

Şi, pentru că vorbim de o dronă modernă cu capacităţi, sporite, ea are şi inteligenţă artificială integrată în ea, iar inginerii turci spun că operarea ei e posibilă şi într-un regim de roi, cu multe drone care-şi divizează sarcinile între ele pentru atingerea unui scop comun. Capacităţile noii drone sunt imense, deci, iar astfel putem spune că ekranoplan-ul clasic, care părea o curiozitate uitată a istoriei, tocmai a obţinut o reînviere a aplicării principiilor sale fizice.