Mozambic, una din cele mai sărace ţări din lume, a anunţat că demarează construcţia unei hidrocentrale de peste 6 miliarde de dolari

Hidrocentralele reprezintă forma cea răspândită şi demult exploatată de energie regenerabilă, omenirea având experienţă de mai mult de un secol în a le folosi. Iar hidrocentralele mari pot avea capacităţi de producţie atât de mari, încât pot contribui substanţial la sistemul energetic al unei ţări. Există ţări precum Elveţia şi Norvegia, care au o tradiţie seculară în construi şi gestiona hidrocentrale, iar sistemele lor energetice se bazează într-o mare măsură pe acestea. În zilele noastre, majoritatea hidrocentralelor noi sunt construite în China, care face un salt enorm spre energie regenerabilă şi investeşte multilateral în această tehnologie, deopotrivă cu parcurile fotovoltaice şi eoliene. Şi hidrocentrale sunt o soluţie dorită de foarte multă ţări ale lumii, doar că sunt proiecte scumpe în investiţia iniţială, iar construcţia lor durează mult. Chiar şi ţări relativ prospere au adeseori dificultăţi în a construi hidrocentrale mari, Australia fiind un asemenea exemplu, cu proiectul Snowy 2.0. Dar acum Mozambic, una din cele mai sărace ţări din lume, a anunţat că demarează construcţia unei hidrocentrale de peste 6 miliarde de dolari, numită Mphanda Nkuwa.

Iar când spunem că Mozambic e una din cele mai sărace ţări din lume, nu vorbim despre vreun clişeu dat de localizarea sa geografică. Țara e plasată constant în top 10 cele mai sărace ţări din lume în venituri pe cap de locuitor, în PIB per cap de locuitor şi în indexul calităţii vieţii. În 2025, PIB-ul pe cap e locuitor e estimat la doar 663 dolari anual, pe locul 7 în topul celor mai mici din lume. Şi toate astea în ciuda unor resurse naturale generoase, de care dispune ţara.

Ei bine, la auzul faptului că o ţară atât de săracă se aventurează într-un proiect de peste 6 miliarde de dolari pentru o hidrocentrală, apar simultan două întrebări — dacă va putea finanţa ea un asemenea proiect grandios şi cât de mare e nevoia pentru o asemenea hidrocentrală, direct pentru consumul intern actual, sau pentru vreo eventuală tranziţie la maşini electrice, aşa cum e cazul hidrocentralei imense din Etiopia, şi deciziei acestei ţări de a interzice total importurile de maşini cu combustie, permiţându-le doar pe cele electrice, pentru că nu mai vrea să importe atât de mult carburant pentru ele şi preferă să folosească electricitatea produsă de hidrocentralele sale pentru a-şi pune în mişcare transporturile.

În cazul lui Mozambic, ţara trăieşte de mulţi ani într-un paradox energetic. Pe de o parte, e un mare exportator de energie electrică, iar pe de altă parte e una din ţările cu cea mai mică rată de acces a populaţiei la reţeaua centralizată de electricitate. E drept, însă, că acest lucru se schimbă rapid şi accesul la electricitate a cunoscut o evoluţie enormă din 2000 până încoace, dar cifra e încă foarte modestă, fiind în jurul a 40% în jurul anului 2022, conform estimărilor Agenţiei Internaţionale de Energie. De atunci şi până în prezent, cifra a crescut până spre 60%, conform relatărilor şi ştirilor locale din Mozambic, deci ritmul e cu adevărat bun.

În anul 2000, tot Mozambicul consuma doar 2,1 TWh de electricitate anual, iar în 2015 consuma 12,5 TWh, iar în prezent ajunge să consume cam 17-18 TWh. Mozambic are o hidrocentrală uriaşă construită în 1974 şi activă din anul 1979, numită Cahora Bassa, situată pe râul Zambezi, care are 2.075 MW putere, deci peste 2,07 GW. Ea producea constant 16,0-16,2 TWh de electricitate anual, chiar şi atunci când tot Mozambicul consuma mai puţin de 2 TWh. Respectiv, ea producea cantităţi uriaşe de electricitate, iar sistemul intern nu avea nici cerere, şi nici o reţea electrică ce ar putea transporta asemenea capacităţi electrice spre capitală şi spre celelalte regiuni. Aşa că majoritatea electricităţii a fost exportată spre Africa de Sud, ceea ce făcea din Mozambic un exportator de electricitate, în timp ce propria populaţie nu avea acces la această utilitate elementară.

Foto: Hidrocentrala Cahora Bassa

Dar, aşa cum spuneam, accesul la electricitate a crescut considerabil, iar acum Mozambic ajunge deja să echivaleze cu consumul său intern ceea ce produce acea hidrocentrală în cifre absolute, însă există şi probleme de transport a acelei energii. Pe lângă asta, Mozambic a început a extrage propriul gaz natural în ultimul deceniu, iar astfel au apărut şi primele centrale cu gaz, care au mai adăugat peste 3 GWh în producţia anuală. Deci, per total Mozambic a rămas un exportator, dar dacă îşi doreşte să ajungă la 100% populaţie cu acces la electricitate şi eventual să mai rămâne şi exportator, atunci are nevoie de o nouă hidrocentrală mare, cea despre care vorbim azi.

Ea e dorită de autorităţile din această ţară de 10 ani încoace, dar a durat mult timp până s-au găsit finanţări măcar parţiale şi indirecte. Banca Mondială e cea care asigură principalele mecanisme de finanţare, în sumă de aproximativ 6,4 miliarde de dolari. Din această sumă, 5 miliarde e bugetul barajului şi a hidrocentralei propriu-zise, iar 1,4 miliarde reprezintă costurile unei noi linii de transmisie a electricităţii, de circa 1.300 km, care să transporte energie produsă spre regiunile-cheie ale ţării.

Noua hidrocentrală Mphanda Nkuwa va avea o putere de 1.500 MW, deci 1,5 GW şi va fi construită tot pe râul Zambezi, la 60 km în aval faţă de hidrocentrala Cahora Bassa. Ea ar urma să producă circa 8,6 TWh de electricitate anual, iar astfel capacitatea de producţie a Mozambicului va creşte de la circa 19,5 TWh actuali la circa 28 TWh. Iar pe acelaşi râu sunt prevăzut alte câteva centrale mai mici, între 200 MW şi 400 MW, care ar trebui să aducă producţia totală anuală la 30 TWh, ceea ce ar permite menţinerea ritmului de creştere a accesului la electricitate şi un volum oarecare de exporturi.

Noua hidrocentrală, demararea construcţiei căreia a fost anunţată acum, ar urma să fie operaţională în 2031. Un termen de 6 ani sună ca unul rezonabil pentru o hidrocentrală de 1,5 GW, dar de obicei termenii de facto ajung să fie cu 1-2 ani mai mare la o asemenea scară.

Astea fiind spune, construcţia unei asemenea hidrocentrale pare mai mult decât necesară pentru această ţară, în primul rând pentru a le putea oferi propriilor locuitori acces la electricitate. Or, Mozambic are aproape 35 milioane de locuitori şi consumă acum 17-18 TWh, în timp ce România are 20 milioane şi consumă 50-54 TWh. Deşi are propriile resurse de gaz natural, pentru Mozambic e mai rentabil să-şi folosească electricitatea ieftină produsă de hidrocentrale pe intern, şi să exporte gaz, decât să-şi sporească noile capacităţi de producţie a electricităţii pe bază de gaz. Şi apoi, ţara e atât de săracă tocmai pentru că nu avea acces generalizat la electricitate şi avea şi un sistem electric pe care nu se puteau bizui industriile. Iar noua hidrocentrală şi noua linie de transmisie ar trebui să poată să atragă creştere economică şi investitori prin electricitate ieftină, disponibilă pe larg deja. Iar partea la fel de bună e că toată această creştere are loc cu electricitate din surse regenerabile, deci fără poluare şi emisii CO2.

Cum va plăti Mozambic pentru această nouă hidrocentrală imensă? Ei bine, în mare parte e vorba de mecanisme de finanţare instituţionale, parţial câteva granturi şi în are parte prin atrageri de fonduri, în schimbul oferirii de beneficii din viitoarele contracte de export şi vânzări de electricitate ale noii hidrocentrale. Deci, până la urmă sunt soluţii instituţionale care par să fi făcut acest proiect unul viabil. Iar asta e cu siguranţă unul din acele exemple unde banii nu sunt o cheltuială, ci o investiţie. În Mozambic, acest proiect nu e despre maşini electrice — ele sunt aproape inexistente încă în această ţară şi primele facilităţi pentru ele au fost adoptate abia acum, în 2025 — însă e despre o viaţă mai civilizată.

Şi e un exemplu pentru multe ţări care nu sunt tocmai în top 10 cele mai sărace din lume, că, dacă se vrea şi se luptă mult, se pot găsi finanţări internaţionale chiar şi pentru proiecte energetice mari. Dacă se poate în Mozambic, cu siguranţă se poate în multe alte părţi. Şi dacă în alte părţi nu există relieful cuvenit şi râurile cu debit suficient pentru hidrocentrale, se poate în alte forme de producţie de electricitate din surse regenerabile.