Un suedez şi-a cumpărat un Volvo 240 nou în 1981, dar a condus toată viaţa o altă maşină mai veche, pentru a nu părea prea înstărit

Se zice uneori că o mare parte dintre cei care conduc supercar-uri ar fi la limita falimentului personal, încercând doar să imite aparenţa avuţiei, în timp ce adeseori oamenii cu adevărat avuţi încearcă să pară cât mai discreţi, conducând maşini mult mai simple. E greu de spus cât mult adevăr are această supoziţie în realitate, dar e cert că în cazul unui suedez, pe nume Johansson, această idee s-a transpus complet în realitate. Acesta şi-a cumpărat un Volvo 240 nou în anul 1981, dar pentru a nu părea prea înstărit, a continuat să conducă un Volvo Amazon mult mai vechi pe care-l avea. Şi a făcut-o pentru toate următoarele decenii, astfel încât azi, după 44 de ani, acest Volvo 240 a rămas complet nou şi are doar 1.146 km pe odometrul său, informează publicaţia suedeză CarUp.

Cei 1.146 km au fost făcuţi în primele zile de la achiziţie, în 1981, apoi, în 1990, maşina a fost dusă la o revizie completă. Şi cam atât. Proprietarul, Johansson, a trăit singur într-un sat din regiunea Blekinge, din sudul ţării, şi a fost un om înstărit toată viaţa sa, dar a trăit în condiţii incredibil de modeste, mult mai modeste decât şi-ar fi putut permite.

Şi chiar atunci când Jonansson şi-a cumpărat un Volvo 244 nou — o maşină care pe atunci reprezenta simbolul unui suedez de clasă medie de succes şi simbolul succesului industriei auto autohtone, el nu s-a încumetat să se bucure de el, pentru a nu lăsa impresia că e prea avut. A continuat să conducă un Volvo Amazon şi pentru că acea maşină a tot funcţionat, Volvo 244 a rămas absolut nou, parcat în garajul său timp de 44 de ani, până când proprietarul a ajuns la o vârstă când nu mai poate conduce.

Într-o zi, proprietarul acestui Volvo l-a sunat direct pe Jorgen Gustavsson, un pasionat de mecanică şi de maşini clasice, cunoscut în regiunea sa pentru lucrările care le face în micul său atelier. Jonansson, proprietarul de Volvo, i-a spus la telefon că are un 240 impecabil pe care vrea să-l vândă şi s-a gândit la el. Bineînţeles, n-a durat mult până când Jorgen a mers să cumpere această maşină.

Nu-i venea a crede ochilor că într-un garaj al unei case modeste pe dinafară poate găsi un Volvo atât de impecabil, care a fost păstrat în condiţii uscate şi calde, cu praful şters de pe el cu regularitate. E efectiv o maşină păstrată nouă. Care are până şi toate etichetele originale de fabrică lipite de ea.

Jorgen a adus maşina în atelierul său fără a încerca s-o conducă pe propriile roţi, pentru că şi-a dorit întâi s-o inspecteze profund. Uneori, când maşinile staţionează mult, garniturile pot fi uscate şi o pornire spontană, fără verificări prealabile, se poate lăsa cu scurgeri imprevizibile, care pot distruge o maşină atât de minuţios conservată.

Jorgen spune că a verificat totul şi a înlocuit toate conductele de frână, şi toate furtunurile care păreau uscate de timp. A mai făcut şi multe alte elementele de mentenanţă, pregătit motorul de un start solemn. ŞI acum maşina e revigorată şi poate fi condusă, dacă se încumetă cineva.

„Maşina se simte de parcă te transpune în urmă cu 44 de ani, când a fost nouă. Interiorul şi toate părţile ei mecanice sunt absolut noi şi-ţi arată cum se simţeau oamenii pe atunci, când cumpărau un asemenea automobil nou”, spune Jorgen.

Şi adevărul e că pe atunci maşina asta era un simbol nu doar al prosperităţii şi siguranţei, ci al durabilităţii. Aceste maşini puteau rezista milioane de kilometri, o viaţă întreagă. Iar caroseria era construită din metal cu protecţie avansată pentru clima scandinavă, pentru a rezista cu adevărat.

Maşina de aici e un 244 din seria 240, având un motor cu 4 cilindri. Şi e renumitul motor poreclit „blocul roşu” al celor de la Volvo din această perioadă, un motor care e constant indicat în topul celor mai indestructibile create vreodată în istorie. Era un motor de doar 100 CP şi 2,1 litri, dar avea bloc din fontă suedeză de cea mai înaltă calitate, despre care se spune că e imposibil să crape vreodată sau să fie spart, cum arătam azi într-un articol cu un motor modern de Mazda din România.

Cel mai incredibil şi totodată trist lucru e faptul că suedezul care şi-a cumpărat maşina în 1981 a ţinut-o atâta timp în garaj, departe de ochii lumii, încât nici măcar vecinii lui n-au ştiu ce are acesta în garaj. A trăit o viaţă păsându-i de impresia pe care o va crea pentru alţii, pentru a nu părea cumva prea avut, încercând, de fapt, să pară mai sărac decât este. Şi n-a savurat condusul acestei maşini decât 1.146 km în 44 de ani. Şi totul pentru ca la bătrâneţe să ajungă să vândă oricum maşina, fără a o mai savura.

E o manieră de a deţine o maşină de vis care e foarte similară cu istoria de ieri, a britanicului ceasornicar, care şi-a cumpărat un Mercedes 500 SL de vis în 1982, şi a ţinut-o până acum, în 2025, maşina având doar 42 mile la bord, sau 67,6 km. Acolo maşina e şi mai savuroasă, cu adevărat un apogeu de vis, dar proprietarul tot a ţinut-o fără s-o conducă.

Iar această abordare e într-un contrast absolut cu istoria canadianului Bill MacEachern, despre care scriam acum câteva săptămâni, care şi-a cumpărat un Porsche 911 în anul 1976 şi de atunci până azi l-a condus aproape în permanenţă, adunând 1.330.400 km cu el. Şi încă-l mai conduce. Iar acest om chiar îşi savurează maşina şi pasiunea, în loc de a o păstra neatinsă toată viaţa în garaj.

Totuşi, unii pasionaţi au şi această abordare de a putea să reziste să nu conducă niciodată ceea ce au în garaj, mulţumindu-se doar să privească. E greu de spus dacă e tărie de caracter, o formă de pasiune de neînţeles, sau un fel de frică de a distruge corola de minuni a lumii, dacă acea maşină ar fi totuşi condusă de ei şi n-ar mai fi la fel de nouă şi de impecabilă.