(VIDEO) Acum 26 de ani, 4 exemplare Dacia Papuc şi un Aro plecaseră într-o expediţie din România spre Africa, traversând Sahara

Puţini pasionaţi auto îşi mai amintesc, dar anii 90 au însemnat o serie de încercări ale producătorilor auto din România de a supravieţui. Pe atunci încă mai exista Aro, iar Dacia încă mai era o fabrică ce producea maşini reîmprospătate estetic, dar cu substrat tehnic foarte vechi. De fapt, şi procesele tehnologice şi de producţie din aceste fabrici nu fuseseră actualizate temeinic nici în anii 1980, nici în 1990, iar ceea ce se mai făcea în încercarea de a supravieţui, era surprinzător de spartan. Şi totuşi, acum 26 de ani, în 1999, a existat un grup de entuziaşti din România care a avut ideea de a merge într-o expediţie în Africa, cu acele maşini ale României anilor 90. De curând, am descoperit filmul acelei experienţe, publicat de Călin Vrabie, omul care a participat în expediţie şi a fost crucial în întipărirea acelor momente în istorie.

Expediţia era una uriaşă, de 9.100 km, prin 9 ţări. Şi astăzi puţini s-ar aventura în ea, însă pe atunci au existat entuziaşti care au iniţiat-o ştiind clar că nu vor ajunge uşor. Şi nici foarte confortabil. Au fost zece curajoşi, un francez şi nouă români.

Planificarea aventurii a început în primăvara lui 1998, pusă la cale între prieteni, majoritatea dintre ei fiind parte din redacţia Academia Caţavencu pe atunci, într-o epocă în care online-ul era abia la începuturile sale.

Organizatorii duceau lipsă acută de bani, dar în cele din urmă au reuşit să convingă Dacia să le dea 4 exemplare de Dacia Papuc, cu tracţiune integrală, pentru acest raid. Maşinile au fost preluate în aprilie 1999 de la uzina din Piteşti.

Şi se poate vedea cum stăteau caroseriile de Dacia pe atunci în curtea fabricii. Asta spune multe despre procesele de atunci de la Dacia.

Uzina Dacia a anunţat atunci că maşinile sunt standard, dar totuşi trecuseră un control adiţional amănunţit, pentru a se asigura că n-au scăpări şi probleme de fabricaţie. Ba chiar li se făcuse şi un minim de rodaj.

Cei de la Aro fuseseră de acord să dea un automobil şi prezentaseră echipei un model „nou”. Dar în cele din urmă le-au dat un model vechi, asamblat din piesele care se mai găseau prin stoc. Aro era în momentele sale critice pe atunci.

Un francez, pe nume Gerard, a fost iniţiatorul şi sufletul motor al acestei expediţii. Şi întreaga echipă de expediţie a numărat 10 oameni. Expediţia a pornit din Bucureşti la 9 iunie 1999. Maşinile au trecut în coloană în Piaţa Victoriei şi de acolo s-a dat startul oficial. Era exact în perioada în care Renault agrea să cumpere Dacia, deci coincidenţa momentului cu viitorul de mai departe Dacia e una simbolică şi remarcabilă.

Prima zi a însemnat traversarea României. A fost o traversare lentă, făcută până după miezul nopţi. Pe atunci nu exista autostrada A1 şi întregul traseu a fost făcut pe drumuri naţionale şi judeţene. Iar procedurile de la vama cu Ungaria au durat până dimineaţa. România nu era parte nici din Schengen, nici din UE pe atunci.

Pe autostrăzile europene, exemplare de Dacia şi Aro trebuiau să ţină banda dreaptă, pentru că erau mult prea lente. Dar atrăgeau priviri curioase.

Din Italia spre Franţa, românii au ales un drum de punte pentru a pune la încercare mai dură maşinile, cu ideea că dacă ar fi să se întâmple vreun rateu, e mai bine să aibă loc în Europa, decât în Africa.

În expediţie nu se prea dormea în hotele, ci în saci de dormit şi corturi. Nu exista buget de hotele şi alte plăceri ale unor călătorii civilizate.

În Franţa, unul din membrii echipajului, tot el mecanic în competiţiile de motorsport ale Dacia, curăţa deja impurităţile din carburatoare la maşini.

Traversarea Europei până la Gibraltar a durat 6 zile, iar distanţa parcursă ajunsese la 4.425 km. Maşinile au rezistat cu bine până aici.

A urmat traversarea cu feribotul, două zile în capitala Marocului pentru formalităţi, după care a început aventura prin peisajele epice ale munţilor Atlas şi apoi Saharei.

În scurt timp Aro a fost primul care a avut probleme, accentuate şi de căldura şi solicitările drumului, dar mai ales de benzina necalitativă, turnată în Maroc. Au urmat şi problemele similare la Dacii.

În curând, maşinile au trebuit să înainteze prin deşert cu cămile, prin călduri de ajungeau la spre 50 grade Celsius, după cum relatau aventurierii români. Apoi a urmat şi prima pană, dar maşinile aveau câte 3 roţi de rezervă fiecare.

Condiţiile deveneau tot mai dure, nisipul pătrunsese peste tot în maşini, în haine şi între dinţi. Dar un panou informativ le spunea românilor că mai sunt 1.740 de asemenea kilometri până la Dakar, locul în care-şi doreau să ajungă.

Motoarele trebuiau curăţate în fiecare dimineaţă, dar Aro tot se strica în fiecare zi. Noroc de priceperea mecanicului din expediţie, care rezolva de fiecare dată problemele. Şi Daciile au nevoie de reparaţii la suspensii şi suporturi de motoare înlocuite.

Traversarea vămii cu Mauritania a fost extraordinară. Ea a trebuit căutată în deşert. O anvelope veche şi o bârnă semnifica vama. Un vameş a apărut, a luat paşapoartele şi a revenit cu ele după două zile. Unică experienţă, ce mai!

Secretul era că porţiunea din faţă trebuia trecută doar în convoi. Iar convoiul se organiza miercurea.

Înaintarea se făcea prin nisip, greu, cu multă rezistenţă pentru maşinile româneşti. Şi chiar dacă aveau nevoie de menajări frecvente, au rezistat.

Navigarea prin nisip a fost la fel de dificilă. S-a încercat ocolirea dunelor, pentru că sunt imprevizibile. Şi maşinile au avut parte de un test de anduranţă excepţional.

A urmat nisip mai moale, în care, pentru a nu te împotmoli, trebui să goneşti. Aşa că maşinile româneşti goneau cu 100 la oră prin deşert.

Deşertul s-a schimbat ulterior în savană, iar Senegalul era tot mai aproape. Au mai fost probleme cu maşinile, au mai fost reparaţii, dar toate 5 au ajuns la destinaţia finală a expediţiei.

Vezi totul în video-ul de mai jos.