O viziune hi-tech pentru Groenlanda, expusă mai mult timp în urmă, arată un potenţial enorm pentru centrele de date imense, energia nucleară şi tehnologii ale viitorului

Subiectul Groenlandei e unul dominant în ultimele săptămâni, iar miza pentru el şi motivele declarate par greu de înţeles. La capitolul securitate, Groenlanda a fost şi este deja disponibilă pentru orice elemente adiţionale sau prezenţă, care să fortifice această securitate, oricât e necesar. Despre pământuri rare şi alte zăcăminte se vorbeşte periodic, iar acolo există argumente de interes, dar parcă doar această direcţie de minerit nu pare să cântărească suficient de mult de una singură. Acum aproape un an, însă, mai multe publicaţii reputate, pornind de la Reuters şi continuând cu Popular Science, au expus viziunea unor investitori cruciali din domeniul hi-tech asupra unor oraşe libertariene, unde centrele de date şi toate tehnologiile viitorului ar putea înflori fără reglementări stricte, indicând Groenlanda drept locaţia potrivită pentru asta. În contextul evenimentelor din prezent, dar şi expunerilor publice pe care le-au făcut între timp oamenii menţionaţi acum un an ca susţinători ai acestei viziune, imaginea aceste viziuni începe să se contureze şi mai plenar şi ne poate oferi o posibilă explicaţie pentru cel puţin una din perspectivele a ceea ce se întâmplă.

Centrele de date pentru inteligenţa artificială consumă enorm de multă energie. Atât de mult, încât multe din proiectele actuale aprobate vor avea o necesitate de putere ce depăşeşte ţări mici şi medii. La sfârşit de decembrie scriam despre aprobarea unui centru de date din Texas, pe care-l vor proiecta inginerii Hyundai, cu consum de energie mai mare decât toată România. Un singur centru de date uriaş, cu un consum de 11 GW de electricitate, mai mare decât o ţară întreagă, or România consumă 6-7 GW la orele amiezii şi maxim 9-10 GW în orele de vârf absolut.

Asemenea centre de date nu mai pot fi integrate în reţeaua electrică publică a unor state, pentru că sunt consumatoare prea mari şi determină dezechilibre majore. În noiembrie, când mai multe companii au anunţat că e nevoie să se treacă la sisteme electrice de 800V cu curent continuu, ca la maşinile electrice, în aceste de date, explicam în detaliu cât de multe beneficii ar aduce asta prin eliminarea pierderilor de transformare şi chiar o funcţionare mai eficientă a cipurilor cu semiconductoare din aceste centre de date. Şi dacă tot e nevoie de reţele electrice separate, izolare, Groenlanda sună teoretic ca locul perfect pentru asta.

O mare parte din consumul de energie din centrele de date e cauzat de răcirea lor. Dacă puterea de procesare dintr-un centru de date e de 1.000 MW, atunci în climă caldă, precum Texas, se pot consuma încă 40% deasupra pentru toată răcirea şi iluminarea. Centrele de date construite în clădiri mai sau mai prost proiectate pot ajunge la 50-55% consum suplimentar. Dar chiar şi la 40-45%, asta înseamnă 400-450 MW consumaţi pe răcire pe lângă 1.000 MW consumaţi pe puterea de calcul.

În condiţiile unei clime reci şi foarte reci, acest consum adiţional poate fi de 20-30%, în funcţie de cât de bine e proiectat sistemul, iar unele concepte mai inovative propuneau folosirea circuitelor cu apă de mare pentru a îmbunătăţi şi mai mult coeficientul. Totuşi, chiar şi cu tehnologiile actuale mai uzuale, asta ar însemna 200-300 MW pe răcire. Asta ar rezulta într-o economie de 150-200 MW la fiecare GW de putere de calcul. La un centru de date de 10 GW, asta înseamnă o economie de 1,5-2,0 GW. Şi aici vorbim de putere, care, transpusă în timp, înseamnă 1,5-2,0 GWh de electricitate economisită pe oră, 36-48 GWh economisiţi pe zi şi 13,1-17,5 TWh economisiţi anual, doar pe acest factor. Însă noi raportăm cifra doar la scara acelui centru de date din Texas, de 10 GW. În Groenlanda ar putea exista o întreagă conglomeraţie de centre de date, care ar multiplica aceste cifre.

Construcţia mai rapidă a centrelor de date are doi mari factori limită — disponibilitatea de semiconductoare şi de acces la energie, adică electricitate. Când vorbim de 10 GW sau 20 GW de putere electrică necesară constant, turbinele eoliene sau alte surse intermitente sunt insuficiente. Unele centre de date din SUA au mers pe variantele mai rapide cu turbine de gaz, care consumă enorm de mult gaz şi vor emite milioane de tone de CO2. Centrele de date mai mari, însă, precum cel din Texas proiectat de Hyundai, sunt deja concepute cu propriile centrale nucleare alături, pentru că doar energia nucleară poate asigura asemenea cifre constante şi în termeni predictibili.

Până acum, se optează preponderent pentru reactoarele clasice, răcire cu apă presurizată, de tip PWR, iar ultimele 20-30% din puterea necesară se planifică a fi acoperite cu reactoare modulare mici de tip SMR, sau mai mari, dar răcite cu sare topită, întrucât aceste reactoare îşi pot ajusta rapid puterea livrată în funcţie de solicitare. Or, şi centrele de date au variaţii în puterea de care au nevoie.

Centralele nucleare clasice, cu reactoare PWR, au nevoie de răcire masivă, circa două treimi din energia generată de ele disipându-se în cele din urmă sub formă de căldură şi doar o treime ajungând transformată în electricitate. Forma cea mai simplă de răcire sunt circuitele subacvatice, atunci când există acces la apă întotdeauna rece. Există centrale, care funcţionează doar cu răcire prin circuite din apă, inclusiv cea mai veche centrală nucleară operaţională din lume, Beznau localizată în Elveţia. Dar, când e vară şi apa din râul de alături devine caldă, centrala elveţiană îşi reduce puterea sau chiar e oprită, pentru a nu încălzi prea tare apa râului. În apele din jurul Groenlandei, problema ar lipsi, şi răcirea poate fi în cea mai simplă şi ieftină formă, reducând costurile de construcţie a acestor centrale. N-ar mai fi nevoie nici măcar de turnurile de răcire cu aer, acele turnuri de diametru mare, din care iese de obicei abur.

Foto: Centrala Beznau din Elveţia, răcită doar de apele râului Aare

Centrele de date din Groenlanda ar avea nevoie de cabluri subacvatice imense, de 1500-2.500 km, în funcţie de ruta aleasă, dacă acestea vor ajunge iniţial în Canada sau dacă vor fi conectate direct cu SUA. Sunt costuri mari, însă la anvergura investiţilor, sunt costuri care se răscumpără. Şi apoi, dacă tehnologia transmiterii de date prin satelit mai evoluează, şi ea va fi complementară pentru cablurile subacvatice.

Bineînţeles, potenţialul Groenlandei ca sursă de pământuri rare şi alte minereuri utile nu trebuie negat. Dacă e privit în ansamblu cu centrele de date de mai sus mineritul devine mult mai logic. Dacă alături mai apar şi fabrici se semiconductoare şi cipuri, unele din care ar putea folosi acele minereuri, iar cipurile ajung în noi şi noi centre de date, atunci totul începe să ia forma unui lanţ complet al unui „oraş” libertarian, de mărimea unei insule de câteva ori mai mare decât Franţa, care pare transpus din science-fiction. Unii ar putea spune că totul pare să semene cu visul deocamdată neîmplinit al unor miliardari hi-tech de a ajunge pe Marte, pus în practică într-o primă fază pe pământ, unde, într-un loc nou vast şi izolat, cu climă neprielnică, se poarte construi de la zero aproape toată infrastructura — de la minerit de pământuri rare şi alte metale utile până la fabrici de semiconductoare pentru centrele de date.

Termenul de oraşe libertariene, însă, era parte din această viziune tocmai pentru a avea seturi de legi diferite acolo, mult mai relaxate şi mai libere pentru tehnologie, astfel încât aceste activităţi să poată înflori fără bariere democratice sau prea multe restricţii legale de date şi mod de operare.

Asemenea centre de date şi mine sau fabrici de semiconductoare ar avea nevoie de foarte mulţi oameni, de ordinul zecilor de mii iniţial şi sutelor de mii ulterior. Şi probabil n-ar exista atât mulţi oameni, gata să se mute permanent în clima de acolo, din Groenlanda. Iar aici ar interveni roboţii umanoizi, care ar îndeplini cea mai mare parte a muncilor, de la mentenanţa centrelor de date până la minerit, de la munca în fabrici de semiconductoare până la asigurarea pazei şi securităţii tuturor acestor facilităţi.

Doar în ultimii doi ani am vorbit despre un număr imens de roboţi umanoizi, care au avansat enorm şi sunt deja pregătiţi de munci în fabrici şi manevrări similar celor umane. Probabil doar supervizarea centralelor nucleare ar urma să fie lăsată o perioadă mai mare în mâna oamenilor. Dar datorită roboţilor, numărul de oameni necesari pe această insulă, ar fi mult mai mic. Ar fi un adevărat vis science-fiction, al unei insule în care tot lanţul de activităţi e în cea mai mare parte asigurat de roboţi şi tehnologie hi-tech, pentru dezvoltarea de mai departe a tehnologie hi-tech.

Groenlanda a fi şi terenul perfect pentru tehnologii de conectivitate spaţială, şi pentru testarea vehiculelor destinate altor planete, şi a tehnologiilor avansate de colonizare a acelei planete. Dar, şi în contextul unei curse tot mai mari pentru dominaţia straturilor superioare de orbite, a unui număr tot mai mare de sateliţi, localizarea geografică a Groenlandei şi izolarea ei de zonele continentale ale Americii de Nord şi Europei, o fac extrem de potrivită pentru aceste scopuri.

Un soi de insulă de vis, deci, nereglementată şi izolată geografic de restul lumii, unde toate aceste tehnologii ar înflori mai repede. Şi mulţi din aceşti vizionari hi-tech din Silicon Valley pentru Groenlanda văd inteligenţa artificială ca cel mai mare salt tehnologic pe care l-a avut vreodată omenirea, mai important decât inventarea maşinăriilor cu abur, a motorului cu ardere internă, a automobilului sau chiar a electricităţii. Acest salt ar urma să schimbe atât de mult viaţa oamenilor, încât mulţi n-ar mai fi nevoie să muncească atât de mult, oamenii ieşind parţial din zona productivităţii economice, cedând locul roboţilor şi tehnologiei IA. Iar o dezvoltare continuă acestora ar reduce imens preţurile tuturor produselor şi serviciilor de care au nevoie oamenii şi teoretic le-ar face viaţa mai uşoară. Prin urmare, conform aceleaşi viziuni, cel mai mare salt tehnologic ar justifica şi cele mai mari eforturi.

Aceşti vizionari sunt convinşi că în modelele sociale actuale nu vor mai fi valide în următorii ani, datorită acestor eforturi, iar construcţia unor asemenea hub-uri imense face parte din pregătirea pentru o nouă epocă, în care puterea de procesare deţinută şi lanţul de asigurare a ei poate fi mai importantă decât petrolul sau alte resurse clasice.

Mulţi dintre noi ar putea spune că aceste viziuni măreţe ar putea fi realizate şi în baza parteneriatelor actuale pentru Groenlanda, extinse eventual mai profund. Dar, dacă cei ce împărtăşesc aceste viziuni, consideră că normele sociale nu vor mai fi valabile, pesemne că nu pot concepe transpunerea în realitate a unei asemenea viziuni, fără transformarea insulei într-o fortăreaţă hi-tech proprie, chiar cu preţul ignorării normelor sociale şi de conduită internaţională, pe care le consideră oricum pe cale de expirare. Şi dacă acum câţiva ani, la apariţia inteligenţei artificiale, existau voci din industrie care spuneau că această tehnologie are potenţial de a distruge omenirea, e foarte probabil să ne convingem, aproape clişeic, ca de atâtea ori în istorie, că nu însăşi tehnologia inteligenţei artificiale are potenţial de distrugere, ci banalele instincte de lăcomie şi dominaţie ale oamenilor, care se manifestă acum, în această nouă revoluţie industrială şi tehnologică.