(VIDEO) NASA a lansat cu succes misiunea Artemis II, cu inginerie americană şi europeană, prima navă spaţială cu echipaj care se îndreaptă spre Lună din 1972 încoace

NASA a lansat cu succes misiunea Artemis II aseară, la 1 aprilie 2026, ora locală 18:35 la Kennedy Space Center din Florida (2 aprilie 2026, 01:35 ora noastră). Artemis II e prima navă spaţială cu echipaj, care se îndreaptă spre Lună, din 1972 încoace, de când a avut loc ultimul zbor, Apollo 17. Noua misiune, deci, nu e doar o simplă rachetă lansată în spaţiu, ci o revalidare a capacităţii oamenilor de a ajunge pe lună, după o pauză şi o stagnare a acestui progres de peste jumătate de secol. Iar partea la fel de intrigantă e că noua navă spaţială conţine inginerie americană şi europeană, agenţia europeană ESA şi inginerii europeni fiind implicaţi mai mult ca oricând într-o misiune NASA de o asemenea anvergură.

Pentru a înţelege şi mai limpede contextul, vom spune că programul Artemis e structurat în câteva etape — Artemis I, II şi III. În noiembrie 2022 a avut loc lansarea misiunii Artemis I, care reprezenta o lansare fără echipaj, cu testarea tehnică a funcţionalităţii tuturor componentelor şi validarea acestora pentru etapa în care va avea loc şi lansarea cu echipaj la bord. Acum, în aprilie 2026 a demarat şi misiunea Artemis II, care e primul zbor cu astronauţi al unei nave care se va îndrepta spre Lună din 1972 încoace, şi care va efectua o trecere circumlunară, pregătind terenul pentru aselenizarea cu echipaj, planificată pentru misiunea Artemis III. Deci, acum nava spaţială va ajunge în apropierea Lunii, va înconjura Luna, dar nu va aseleniza, ci va reveni pe Pământ, efectuând astfel un test final suprem pentru pregătirea marii misiuni, care e şi dezideratul întregului program Artemis — aselenizarea astronauţilor pe Lună, care va avea loc în cadrul Artemis III.

Misiunea Artemis II de acum are un echipaj de 4 astronauţi. Trei sunt americani, desemnaţi de NASA — Reid Wiseman, Victor Glover şi Christina Koch, iar unul este canadian, desemnat de Agenţia Spaţială Canadiană, CSA — Jeremy Hansen. Prezenţa Christinei Koch la bord face ca Artemis II să fie şi prima misiune spaţială cu o femeie astronaut care ajunge pe o traiectorie circumlunară în spaţiu. Iar prezenţa canadianului Jeremy Hansen face ca Artemis II să fie şi misiunea cu primul astronaut non-american care ajunge într-o misiune îndreptată spre Lună.

Foto: Echipajul Artemis II

Astfel, misiunea Artemis II de acum e programată să dureze circa 10 zile. După ieşirea în spaţiu de astă noapte, se separarea de modulele de lansare, nava spaţială va orbita iniţial în jurul Pământului, pentru 1-2 zile, testând sistemele de propulsie, navigare şi menţinere a condiţiilor vitale de la bord, după care va intra într-un regim de propulsie pe o traiectorie spre Lună.

Călătoria spre Lună va dura circa 4 zile, iar către finalul acestei perioade traiectoria navei se va transforma deja într-una circumlunară, fără a intra propriu-zis în orbita Lunii. Deci, în ziua 6 ar urma ca nava să se afle „după” Lună din perspectiva Pământului, având şi o perioadă de circa 30-50 minute de întrerupere a comunicării cu Pământul.

După asta, nava va intra pe o traiectorie liberă de revenire spre Pământ, cu o călătorie care ar trebuie să dureze alte circa 4 zile, aducând termenul total la 10 zile. La revenire, nava va trebui să străbată atmosfera şi va trece printr-un test suprem al rezistenţei scutului său termic, pentru ca la final nava să amerizeze în Oceanul Pacific, de unde va fi recuperată.

Toate aceste teste, mai ales la revenire, sunt critice pentru siguranţa echipajului şi pentru ca programul să nu sufere noi amânări. Or, până acum lansarea Artemis II a avut deja amânări repetate, cum se întâmplă adeseori în programe spaţiale complexe. În februarie 2026, spre exemplu, s-au descoperit scurgeri de hidrogen în timpul testelor, dar şi probleme cu fluxul de heliu. Iar anterior au existat îngrijorări şi perfecţionări ale scutului termic. Dar etapa care a avut loc astă noapte deja a validat o mare parte din componentele critice de propulsie, lansare, separare şi intrare pe traiectoria corectă din jurul Pământului.

Ingineria navei spaţiale şi a misiunii Artemis II e unul din cele mai interesante aspecte, întrucât marchează un salt enorm în capacităţile independente ale NASA, în locul folosirii rachetelor Space X, care aproape că au dominat lansările din ultimii ani. Programul Artemis a fost conceput într-un stil mai clasic al asigurării capacităţilor independente ale NASA şi agenţiilor guvernamentale de a derula asemenea proiecte de anvergură, chiar dacă în mod evident au fost implicaţi şi subcontractori. SpaceX nu e implicat în niciun fel în misiunea Artemis II, însă va fi implicat ca un subcontractor în programul Artemis III, care presupune şi aselenizarea, acolo unde SpaceX va contribui mult la modulul de aselenizare.

Arhitectura Artemis II presupune două module mari principale — modulul greu de lansare, numit Space Launch System, sau SLS, şi capsula Orion, formată la rândul ei din două module mari şi unul mai mic.

Modulul SLS e acea rachetă super grea, care asigură propulsia iniţială şi ieşirea în spaţiu, fiind şi cel mai puternic vehicul de lansare construit vreodată de NASA. Producătorul principal al modulului SLS e NASA, în colaborare cu parteneri industriali precum Boeing, Northrop Grumman şi Aerojet Rocketdyne. Modulul are 98 metri înălţime în configuraţia actuală Block 1 şi o masă de decolare de 2.600 tone, cu o sarcină utilă de 27 tone spre orbită lunară.

Propulsia modulului SLS e asigurată de 4 motoare de bază, RS-25, care operează cu hidrogen lichid şi oxigen. Motoarele reprezintă o evoluţie faţă de cele folosite anterior pe ultimele shuttle-uri NASA şi sunt produse de solid, Aerojet Rocketdyne, companie care a devenit între timp parte din L3Harris Technologies. Fiecare motor poate furniza 2,28 MN de forţă de propulsie.

Foto: Cele 4 motoare RS-25

În etapa iniţială de lansare, însă, marea forţă e livrată de alte două rachete cu combustibil solid, produse de Northrop Grumman, care produc câte 16 MN de forţă fiecare. Combustibilul folosit aici e un compozit pe bază de perclorat de amoniu. Astfel, în timp ce cele două rachete furnizează împreună 32 MN de forţă, cele 4 motoare principale contribuie iniţial cu doar 7,5 MN şi rolul lor e mai mult de asigurare a traiectoriei corecte. Însă, după doar circa 2 minute de la lansare, rachetele cu combustibil solid se separă şi nava rămâne să mizeze doar pe cele 4 motoare principale.

Însă nici această fază, propulsată de cele 4 motoare, nu durează foarte mult — doar circa 8-9 minute, după care secţiunea de la final, care conţine cele 4 motoare, e „expulzată”, lăsând descoperit segmentul superior al modulului SLS, care conţine 1 motor RL-10, produs tot de Aerojet Rocketdyne. Acest motor e mult mai slab, având o forţă de propulsie de 0,11 MN. Dar el e pornit abia când nava spaţială a ieşit din atmosferă, şi la această etapă e nevoie de forţă delicată şi mai ales de eficienţă. Dar într-o versiune viitoare a navei, cu configuraţie Block 1B, vor exista 4 asemenea motoare R-L10.

Foto: Partea superioară a modulului SLS cu motorul RL-10

Contribuţia motorului RL-10 e una de direcţionare a navei pe orbita în jurul pământului, după care el e preponderent oprit şi nava gravitează liber. Atunci când, peste 1-2 zile, are loc intrarea pe o traiectorie de deplasare spre lună, RL-10 e pornit din nou şi aici el îşi aduce cea mai valoroasă contribuţie, accelerând nava până la o viteză de 10,8-11 km/s, după care are loc şi separarea lui de capsula Orion, iar capsula îşi continuă traiectoria de una singură spre Lună. Odată cu această separare, ultima parte a modulului SLS se detaşează de capsula Orion. Iar aici, la capsula Orion, vine şi contribuţia inginerească imensă a Europei.

Orion e elementul principal al navei Artemis, conceput pentru a adăposti astronauţii în jurul Lunii şi, ulterior, spre Marte. Orion e alcătuit din 3 module principale — Modulul de Echipaj, care găzduieşte astronauţii şi se întoarce pe Pământ, Adaptorul Modulului de Echipaj, care interconectează sistemele electrice, de date şi fluide, precum şi Modulul European de Serviciu, sau ESM, care furnizează energie, apă, aer, control termic şi propulsie. Acest modul de serviciu e conceput, construit şi furnizat de Agenţia Europeană Spaţială (ESA). Dacă la modulul de echipaj NASA a colaborat cu contractori precum Lockheed Martin pentru a-l elaborare, atunci modulul de serviciu (ESM) e elaborat de ESA în cooperare cu inginerii şi companii europene.

Foto: O parte mare din capsula Orion de pe Atemis II

Modulul de serviciu are 33 de motoare pentru manevre spaţiale şi panouri solare care generează energie electrică. Din cele 33 de motoare, 1 e motorul principal, AJ-10, produs de Aerojet Rocketdyne, cu o forţă de 27 kN, sau 0,027 MN. E motorul folosit la manevre majore, destul de rar pe durata misiunii. Pe lângă asta, există alte 8 motoare adiţionale cu forţă mai mică, de 490 N fiecare, folosite mai ales pentru corecţii scurte de traiectorii sau asistenţa motorului principal când e nevoie. Aceste motoare sunt proiectate şi produse de Airbus, fiind cele mai moderne în tehnologie dintre toate. Iar pe lângă asta, mai există şi alte 24 de motoare şi mai mici, de 220 N, folosite pentru corecţii fine ale traiectoriei şi ajustări de poziţii. Aceste motoare sunt produse, din nou, de Aerojet Rocketdyne.

Toată proiectarea modulului ESM a fost făcută în Europa, însă, contractorul principal al ESA fiind Airbus Defence and Space, cu sediul în Bremen, Germania. Modulul e cel care asigură şi dirijează propulsia principală, producţia de electricitate şi gestionarea ei, prin panouri fotovoltaice de 11 kW, suplinirea de apă şi oxigen pentru astronauţi, controlul termic al modului în care se află astronauţii, precum şi micile corecţii de traiectorii necesare navigării corecte. Deci, ingineria europeană din misiunea Artemis II e cea care asigură viaţa de la bord şi propulsia în faza cea mai lungă de zbor spre Lună şi înapoi, spre Pământ.

Foto: Construcţia modulului ESM la fabrica Airbus din Bremen, Germania

ESA nu e plătită cu bani pentru această contribuţie, finanţată din bani europeni, dar va primi „locuri” în viitoarele misiuni cu aselenizare pe Lună. Totuşi, din informaţiile existente acum, aceste „locuri” nu vor fi disponibile în prima misiune cu aselenizare, Artemis III, ci eventual în cea ulterioară, Artemis IV. Totuşi, ceea ce vedem acum e prima dată când Europa furnizează componente atât de critice pentru o misiune spre Lună, iar această colaborare a fost gândită pentru a eficientiza şi costurile NASA, dar şi a crea o interdependenţă tehnologică mai strânsă între cele două părţi ale lumii. Iar marele deziderat, de a avea din nou misiuni cu aselenizare a astronauţilor pe Lună, e unul care ar putea impulsiona din nou o pasiune enormă pentru ştiinţă, explorare şi avans tehnologic, la fel cum s-a întâmplat în anii 1960-1970.

Vezi mai jos şi momentul lansării misiunii Artemis II.