Un dealer din Norvegia a vândut un Nissan unui cumpărător, prevenindu-l că e un pic ruginit, dar maşina s-a dovedit a fi găurită de coroziune în structura sa

Uneori, vânzătorul unei maşini la mâna a doua poate părea mai onest decât alţii, când îi spune din start cumpărătorului despre câteva probleme existente la maşina pe care o vinde, lăsând la latitudinea cumpărătorului acceptanţa sau refuzul unei asemenea maşini. Doar că uneori, după o aparentă recunoaştere, se poate ascunde o problemă mult mai gravă, cum s-a întâmplat într-un caz recent din Norvegia. Dealerul de maşini la mâna a doua Bilbasen Norge din localitatea Drammen a vândut un Nissan Navara fabricat în 2011 unui cumpărător, prevenindu-l din start că maşina „e un pic ruginită”, având şi semne de uzură. Cumpărătorul a apreciat aparenta onestitate şi a acceptat să cumpere maşina, fără a bănui cât de gravă e starea de facto a maşinii, scrie publicaţia norvegiană motor.no.

Foto: Imagine simbol

Preţul de achiziţie a maşini a fost de 180.000 coroane, echivalentul a 16.700 euro — deci nu se poate spune că ar fi fost un preţ derizoriu de mic, ca pentru o maşină ce merita casată. Iar cumpărătorul s-a gândit că plătind aceşti bani cumpără un pick-up diesel durabil, construit pe cadru dur, conceput pentru munci grele şi exploatare în condiţii neprielnice.

Doar că paradoxul multor automobile construite pe cadru dur e că tocmai acest cadru e adeseori mai susceptibil la corosiune în anumite condiţii climaterice umede şi saline, cum sunt cele frecvent întâlnite din Norvegia. De ce se întâmplă asta? Pentru că acest cadru dur e relativ expus la toate condiţiile de drum, inclusiv mici pietre, noroi, material antiderapant. Acţiunile mecanice ale acestor reziduuri de drum afectează protecţia, iar apoi mediul umed şi salin accelerează coroziunea. Desigur, depinde foarte mult cât de bine a fost protejat acel cadru cu straturi rezistente din fabrică, dar statistic vorbind el e oricum mai expus acestor condiţii dure şi trebuie analizat minuţios la o achiziţie la mâna doua.

Cumpărătorul norvegian n-a analizat minuţios maşina pe care a cumpărat-o, însă. S-a ghidat de descrierea anunţului, că în general starea maşinii e bună la interior şi exterior, şi, încurajat de recunoaşterea de către vânzător a faptului că maşina e un pic ruginită, a cumpărat-o.

La 10 zile după achiziţie, cumpărătorul a avut impresia că maşina ar avea o problemă la cutia de viteze şi a mers la un service pentru o verificare. Aceştia au descoperit că, de fapt, nu atât componentele interne ale cutiei erau problematice, cât elementele structurale de susţinere a cutiei şi motorului de cadrul dur al maşinii, care arătau semne de rugină profundă, iar cutia se mişca în poziţii nefireşti cu tot cu motorul când era forţată sau când trecea de la accelerare la rulare pe inerţie.

Mecanicii i-au recomandat o inspectare profundă a cadrului şi a întregii maşini la coroziune. Posesorul a acceptat şi descoperirile făcute l-au lăsat perplex. Cadrul era profund ruginit, la fel ca şi multe alte elemente structurale din jurul său.

Mai mult ca atât, s-au descoperit încercări de a înlocui părţile cele mai ruginite, unde cadrul era de-a dreptul găurit, cu bucăţi de metal sudat pus în locul spaţiilor goale, sau peste acele spaţii.

Cu această constatare, proprietarul a mers direct la dealerul care i-a vândut maşina, cerând anularea vânzării şi returnarea maşinii înapoi, cu rambursarea banilor. Dealerul l-a refuzat, amintindu-i că în contractul de vânzare era stipulată că maşina are coroziune pe ea. Doar că „un pic de coroziune” nu însemna automat că ea putea fi complet găurită de rugină.

Posesorul a mers în instanţa de judecată, iar dealerul s-a apărat indicând că elementele de sudură de pe cadru sunt o reparaţie normală la maşinile de acest tip mai vechi, care au semne de rugină. Maşina avea 208.000 km când a fost vândute, iar dealerul a indicat că rugina e un factor firesc la o maşină de acest tip de peste 200.000 km şi peste 14 ani vechime.

Dealerul spune, prin urmare, că maşina nu are nimic din ce cumpărătorul n-ar fi putut aştepta la un asemenea exemplar. Mai mult ca atât, dealerul a adus contractul în instanţă, unde scria că „maşina are semne clare de uzură şi rugină, şi reparaţii la motor, cutie de viteze, suspensie şi cadru pot fi necesare”. Prin asta dealerul spunea că l-a informat de facto pe cumpărător despre starea reală a maşinii.

Instanţa a convocat doi experţi tehnici independenţi, însă, care au estimat că maşina trebuie reparată înainte de a putea fin condusă sigur pe drumurile publice, ceea ce însemna că exploatarea în condiţiile actuale a fost considerată nesigură, iar vânzarea unei maşini nesigure drept una funcţională e inacceptabilă, Mai mult ca atât, instanţa a convocat şi un expert de la dealerul care a vândut maşina, întrebându-l cât ar costa repararea maşinii pentru e elimina rugina. Iar costul vociferat a fost mai mare decât preţul de vânzare al maşinii. Prin urmare, argumentul că era firesc să se descopere aceste probleme la maşină nu a mai ţinut.

Văzând evoluţia procesului, dealerul a propus să-i facă unele reparaţii gratuite la maşină, dar proprietarul a refuzat, iar curtea a menţionat că dealerul a făcut oferta prea târziu. Prin urmare, instanţa a decis că dealerul trebuie să-şi ia maşina înapoi şi să ramburseze preţul ei, dobânda de întârziere şi să compenseze şi costurile de judecată ale cumpărătorului. Dealerul n-a mai contestat sentinţa, a plătit banii şi şi-a luat maşina înapoi. O are şi acum şi va trebui să decidă dacă o casează sau încearcă să o repare înainte de următoarea vânzare.