Din cauza birocraţiei şi termenilor lungi de aprobări, o echipă de ingineri din Europa va construi centre de date în mare, alături de parcurile eoliene

Centrele de date sunt construite cu un ritm debordant în multe regiuni ale lumii, iar SUA e liderul detaşat în acest proces, atât în numărul proiectelor, cât şi în amploarea lor. Această viteză de construcţie din SUA se datorează şi faptului că centrelor mari de date li s-a impus formarea propriei infrastructuri energetice, în care acestea trebuie să-şi producă propria electricitate, având efectiv reţele electrice proprii, separate de reţeaua naţională, întrucât adeseori scara energetică a acestor centre de date e mai mare decât reţeaua electrică publică a oraşe întregi din jur. E adevărat că aceste centre beneficiază şi de o libertate mare în modul prin care pot să-şi genereze electricitatea, ceea ce a dus la o cerere imensă pentru turbine cu gaze, turbine cu abur şi motoare uriaşe cu combustie, cu rol de generatoare, dar există şi centre ce mizează pe energie din surse regenerabile. În Europa, însă, ritmul şi amploarea centrelor de date construite e mult mai lent. Asta se datorează şi faptului că Europa are mai puţine regiuni cu populaţie rarefiată, unde să poată construi aceste centre mari, dar şi lipsei de capacităţi de conexiuni electrice disponibile în reţea, care duc la termeni lungi de aşteptate. O echipă de ingineri din Olanda, care a înfiinţat în 2025 startup-ul Project Enki, spune că doar în Olanda, la sfârşitul anului 2025, peste 15.000 companii erau în aşteptarea unei conexiuni mai puternice la reţeaua electrică naţională. În Germania, proiectele care necesită conexiuni de multe zeci sau sute de MW putere la reţeaua electrică au un timp de aşteptare ce ajunge acum până la 10 ani. Pentru a evita toată această birocraţie şi aceste constrângeri tehnice existente, echipa de ingineri va construi centre de date în mare, alături de parcurile eoliene.

Foto: Proiectul a cum ar putea arăta primul centrru de date poziţionat lângă un parc eolian

Această soluţie simplă a centrelor de date în mare nu e una absolut nouă ca şi concept — ea a mai fost testată şi anterior şi există chiar diverse centre de date mai mici, construite cu rol de studiu şi testare, pe atunci principalul factor motivant al ideii fiind accesul la apa rece de mare pentru răcire. Dar centrele de date moderne pot fi deja răcite foarte eficient şi pe uscat, marele degajări de căldură provenind acum de la procesul de generare de electricitate. Prin urmare, însăşi mutarea unui centru de date în mare nu aduce beneficii directe atât de mari încât să justifice costul mai mare, dacă nu include şi o componentă energetică mult mai benefică.

Iar echipa de ingineri olandezi spun că centrele lor de date vor rezolva şi o mare problemă a sistemului energetic european din prezent, în care, atunci când energia eoliană e produsă din abundenţă, asta se întâmplă la multe parcuri din aceeaşi Mare a Nordului sau Baltică şi atunci se atestă un exces de energie livrată în reţea, cu preţuri care cad aproape la 0 euro/MWh în acele momente de randament maxim. Despre această problemă scriam de curând şi într-un articol în care analizam o nouă substaţie Siemens, livrată unui parc eolian încă neatribuit, din cauza lipsei de interes a investitorilor.

Inginerii olandezi spun că doar în anul 2024 reţeaua electrică europeană a dirijat în regim de supraproducţie sau a deconectat de la sursă 72 TWh de electricitate în momentele de apogeu al producţiei eoliene. Deci, o parte din această energie a necesitate soluţii urgente de echilibrare, iar altă parte a fost deconectată de la sursă, prin comenzi directe de a opri turbinele eoliene sau de a deconecta energia provenită de acolo. E o cantitate de energie atât de mare, încât reprezintă aproape 150% din consumul anual al României, care a fost efectiv risipit sau menajat la costuri mari de urgenţă.

Noile centre de date construite de olandezi ar face uz mai ales de această energie altfel risipită din reţea. Iniţial, inginerii olandezi au luat în considerare opţiunea unor centre de date ce şi-ar putea ajusta dinamic solicitarea de putere de procesare şi energie consumată. Dar apoi s-au lovit de realitatea dură a acestei industrii — costul mare de staţionare a GPU-urilor. Aceste procesoare de top sunt atât de scumpe şi au o durată de viaţă atât de scurtă, de doar câţiva ani, încât e iraţional să le menţii pe stand-by în aşteptare, fiind mult mai raţional să le foloseşte aproape de maxim un timp cât mai mare. Iar asta însemna că şi centrul de date nu poate opera doar în momentele de supraproducţie în reţea.

Un parc eolian din Marea Nordului are, în mediu, un factor de capacitate de 40-50%. Asta înseamnă că, dacă parcul are 1 GW putere (1.000 MW), atunci puterea medie pe care o va furniza în reţea în decursul unui an va fi de 400-500 MW. Dar această valoare e una medie. În realitate se întâmplă foarte rar ca parcul să funcţioneze la putere maximă de 1.000 MW, dar se întâmplă şi relativ rar ca el să staţioneze total.

Turbinele au o viteză minimă necesară a vântului, de obicei de circa 3 m/s, sub care ele sunt deconectate. Iar odată ce există măcar 3 m/s, turbina porneşte, în regim de producţie. Viteza medie anuală dorită e de minim 8 m/s pe mare, iar în regiunile cu 10 m/s şi mai mult randamentul e mai mare. Marele paradox necunoscut, însă, e faptul că de la 3 m/s până la 8 m/s viteză a vântului o turbină eoliană nu-şi măreşte producţia direct proporţional, ci într-o progresie aproape geometrică. Datele pentru cea mai populară turbină eoliană maritimă europeană, Vestas V236-15.0MW, de 15 MW putere, arată la 3 m/s turbina produce doar 70 kW (0,47% din puterea instalată), la 3,5 m/s — doar 302 kW (2%), la 4,0 m/s — doar 595 kW (4%), iar 4,5 m/s — doar 965 kW (6,4%), la 5 m/s — doar 1,43 MW (9,5%), iar la 6 m/s — 2,43 MW (17,7%). Abia după 6 m/s curba randamentului creşte vertiginos, pentru ca la 10,6 m/s turbina să poată produce deja 100% din puterea sa instalată, de 15 MW. E adevărat că în mare vânturile sunt preponderent mai mari, dar ne ajută să înţelegem de ce uneori când vântul e mai slab producţia de eoliene există, dar e foarte mică.

Ceea ce vor face inginerii olandezi e să dimensioneze centrul lor de date la 25-33% din puterea instalată a parcului — deci 250-330 MW pentru un parc de 1 GW. Astfel, parcul eolian ar transmite întâi această putere de bază centrului de date alăturat, beneficiind şi de pierderi de transport mai mici a acestei energii. Iar ceea ce produce parcul eolian peste această putere, va fi transferat spre uscat în reţeaua naţională printr-un cablu HVDC. Transferul de date al parcului va avea lor printr-un cablu maritim de telecomunicaţii, cu fibră optică.

Fireşte, apare întrebarea logică e ce se întâmplă atunci când viteza de vânt e foarte mică sau inexistentă şi impune oprirea parcului. Aşa cum am văzut mai sus, la 6 m/s parcul ar produce doar 17,7% din puterea instalată, deci 177 MW putere, iar centrul de date ar avea nevoie de vreo 300 MW. În acest scenariu, cei 177 MW ai parcului vor merge spre centrul de date, iar alţi 123 MW vor fi importaţi de pe uscat, prin acelaşi cablu HVDC, care va transporta electricitate în sens invers.

Doar că aici apare şi un mare paradox al acestui concept. Pe de o parte, inginerii Project Enki spun că ei voi ajuta de fapt reţeaua construind centre de date în larg, departe de zone urbane, unde nu pun presiune adiţională pe reţeaua şi vor consuma preponderent energia în exces, care s-ar fi pierdut. Când există această energie în exces, e adevărat că parcul va fi de ajutor, extrăgând din reţea cei 300 MW putere, care nu vor mai avea nevoie de gestionare specială şi deconectare. Dar când producţia e mai moderată sau chiar există lipsuri în reţea, importul de electricitate din reţea în larg către centrul de date va pune de fapt presiune mai mare pe aceeaşi reţea şi va contribui la ridicarea preţurilor momentane.

Totuşi, cei de la Project Enki au reuşit să semneze două parteneriate majore, care arată că ideea lor a prins viabilitate. ABB va fi partenerul tehnologic pentru primul centru de date şi pentru cele ulterioare, care va proiecta reţeaua electrică a centrului, cu toate aceste echilibrări şi combinări de surse necesare. Iar compania suedeză Vattenfall, care are parcuri în Marea Nordului a semnat un acord cu Project Enki pentru primul centrul de date de acest tip, alăturat unui parc eolian. Pentru Vattenfall, proiectul e interesant din perspectiva că va reduce pierderile în momentele de supraproducţie. Chiar dacă electricitatea va fi de 0 EUR/MWh la bursă, Vattenfall va vinde electricitatea către centrul de date la un preţ fix prestabilit şi astfel parcul eolian obţine un venit minim garantat pentru toate perioadele sale de funcţionare. Iar asta schimbă enormă planul de business al parcului şi posibilitatea finanţării de noi parcuri viitoare, un asemenea model de parc devenind mai atractiv pentru bănci şi investitori. Însă în momentele de lipsă de energie, noul parc va trebui să cumpere energie la cel mai mare preţ din reţea, fapt care poate genera costuri foarte mari.

Noul centru de date va fi răcit cu apă de mare şi va reduce şi costurile de energie aferente acestui proces. Pentru Project Enki, marele beneficiu al ideii e viteza de transpunere în realitate a unui asemenea centru de date, fără permise şi autorizaţii birocratice lungi, fără a aştepta zece ani conexiunile la reţeaua electrică. Iar această rapiditate e la preţul aurului acum pe piaţă, şi unde mai pui că despre aceste centre de date se va putea spune totuşi că ele operează preponderent cu energie regenerabilă. Şi se pare că tocmai această valoare mare a rapidităţii şi costul mare al GPU-urilor a mai alterat din strălucirea conceptului iniţial, când inginerii îşi doreau să poată scala puterea centrului de date, astfel încât să nu importe aproape deloc energie de pe ţărm. Economia a învins la acest capitol deocamdată.

Acum, inginerii olandezi şi cei suedezi fac deja studiile de calibrare a mărimii şi puterii corecte a primului centru de date. Prin urmare, construcţia şi inaugurarea ar putea avea loc alături de unul din noile parcuri eoliene, construite de Vattenfall în Marea Nordului.