Am urmărit noua emisiune The Grand Tour şi am o părere despre ea, contrară celor mai multe aşteptări

Acum o săptămână, la 4 septembrie 2026, a debutat noua emisiune The Grand Tour, în nouă său format, cu noua echipă de prezentatori, formată din Thomas Holland, James Engelsman şi Francis Bourgeois. Presiunea pusă de fani pe aceştia a fost imensă, or, să încerci să continui o emisiune care a fost definită anterior de cel mai glorios trio de prezentatori din istorie — Jeremy Clarkson, Richard Hammond şi James May e o misiune imposibilă. Aproape orice ai face, aproape oricât de dedicat şi bine intenţionat vei fi, în mod sigur va exista şi un val imens de critici, care vor spune că ceea ce ai făcut e doar o copie penibilă a produsului grandios de cândva. Iar experienţa continuării emisiunii Top Gear după plecarea celor 3 prezentatori şi iniţierea de către ei a emisiunii The Grand Tour confirmă această supoziţie. Şi acolo erau prezentatori buni în esenţă. Şi acolo exista un prezentator cu cunoştinţe profunde mecanice şi pasionat aprig de maşini, Chris Harris. Dar emisiunea n-a prins niciodată turaţiile pe care le avea cu trioul original şi n-a avut niciodată aceeaşi apreciere a fanilor. Prin urmare, cele mai multe aşteptări faţă de noua emisiune The Grand Tour erau similare — cei mai mulţi fani aşteptau să vadă un nou eşec. Ei bine, eu am urmărit noua emisiune The Grand Tour şi am o părere despre ea, contrară celor mai multe aşteptări.

Foto: Captură din noua emisiune The Grand Tour, cu un BMW M3 E46 şi un Nissan Pulsar cu motor ultra performant şi sistem de tracţiune integrală care a ajuns ulterior pe GT-R

Emisiunea nu e un eşec. Nici măcar pe aproape. E un deliciu neaşteptat de bun şi mi-am dat seama de ce. Ştii senzaţia aia când urmăreşti un film neaşteptat de bine regizat şi produs, în care totul curge într-o cadenţă excelentă, în care muzica e bine aleasă, în care fiecare scenă e gândită în cele mai mici detalii, în care filmul nu se cramponează în parametri de tipul celor din producţiile finanţate de Netflix? Un film din ăla nou, dar făcut cu talent de şcoală veche, în care priveşti şi-ţi aminteşti cum arată adevărata arta cinematografică şi-ţi spui „acesta e un film făcut de Guy Ritchie”, fără să fi văzut creditările de la final? Exact asta se simte şi la noul The Grand Tour — se simte semnătura genialului Andy Wilman, omul care a produs Top Gear-ul clasic şi The Grand Tour, omul cu ideile şi cu abordarea din toate aceste decenii.

Foto: Andy Wilman

Iar când un regizor e genial de bun — în acest caz efectiv şi producător şi scenarist — el va gândi scenariul, scenele şi firul acţiunii în aceeaşi manieră indiferent de cine vor fi actorii. Bineînţeles, va alege actori buni, dar senzaţia aia de semnătură creativă vine mai ales de la omul care are întregul tablou al filmului în minte şi ştie cum să dirijeze fiecare componentă ca să-i iasă cursivitatea finală pe care o vede în capul lui.

Iar Andy Wilman a reuşit să facă asta de minune aici, imprimând acelaşi stil de acţiune, aceeaşi calitate a cinematografică a filmărilor. Andy Wilman a făcut magie în noul The Grand Tour, injectând bugete şi amploare, fără a repeta pur şi simplu scenarii vechi, fără a se simţi ancorat în nostalgie şi trecut. Iar asta e extraordinar de greu pentru un om care e ataşat şi de acea epocă, şi de formatul cu prezentatorii vechi.

Foto: Captură de ecran din călătoria din Malaysia din noua emisiune

Andy a fost un strategist excelent în modul în care a creat noua emisiune. I-a introdus periodic şi pe prezentatorii vechi în mici tangenţe de acţiune. Aceştia au avut ocazia să interacţioneze cu echipa nouă, să-şi manifeste atitudinea de respect faţă de eforturile acestora. Prezenţa echipei vechi este, deci, un element excelent, pentru că arată o tranziţie naturală, agreată de garda veche, şi arată un proces frumos şi respectabil de transmitere a ştafetei unei noi generaţii. Cu toţii ajungem în viaţă la un moment dat să vrem să transmitem lucruri şi sarcini esenţiale unei noi generaţii, încredinţându-ne că aceştia nu neapărat ne vor repeta, dar vor face lucrurile bine.

Iar aici trebuie să vorbim şi despre noua echipă, rolul căreia e la fel de important şi cel al geniului lui Andy Wilman. Spre marele deliciu al meu şi probabil al multor pasionaţi auto, aceştia sunt în primul rând nişte împătimiţi şi cunoscători profunzi de maşini, până în măduva oaselor, nu doar nişte celebrităţi sau influenceri care cunosc un pic despre maşini. Iar asta defineşte principala caracteristică valoroasă pentru o emisiune auto de şcoală veche, din aia adevărată.

Prezentatorii noi nu încearcă să-i imite pe cei vechi, nu încearcă să intre exact în rolurile lor — unde Francis ar fi exact ca James May, Thomas ar fi ca Jeremy, etc. Da, anumite paralele de contrast există, dar Francis nu mai e Captain Slow, ci e surprinzător de rapid şi bun în condus, chiar dacă are un aspect de tocilar pe alocuri. Şi adeseori el e liderul discuţiei şi iniţiativelor.

Foto: Francis Bourgeois, executând un drift cu precizie milimetrică într-un Mercedes AMG

Cei trei conduc atât bine maşinile, încât deocamdată n-a fost nevoie de un Stig sau vreun verişor de peste ocean a lui. Doar pilotul Jenson Button a venit în primul episod să testeze cele mai puternice maşini cu combustie actuale pe un circuit, pentru a avea timpi comparabili foarte exacţi, realizaţi cu acelaşi pilot.

Emisiunea nouă are aceeaşi doză de distracţie şi savoare transmisă de prezentatori pentru ceea ce fac. Şi în continuare nu încearcă să fie prea „politically” corectă. Îşi vede de propriile subiecte, e deschisă la nou, dar nu ca să elogieze orice, ci mai degrabă tratând noul prin prisma pasionatului auto.

Noul format n-a reluat ideea de a avea doar expediţii lungi, ca în etapele finale ale The Grand Tour anterior, ci aduce un sezon cu 6 episoade, cu scenarii din cele mai diverse, de la review-uri de maşini în sensul aproape clasic, până la provocări de durabilitate ale maşinilor indestructibile de altă dată. Chiar dacă se putea crede că vechea gardă a fost peste tot, noul format încă descoperă locuri absolut nou, precum zonă rezidenţială din SUA cu case care au circuitul propriu de cartier, precum un magazin incredibil de maşini în Asia, făcut în stilul unui tonomat sau o explorare superbă a Malaieziei, cu o incursiune profundă în spiritul auto de acolo.

N-a lipsit şi o expediţie lungă, care a fost în Angola de această dată. Şi a fost una diferită, înţesată cu cunoaşterea culturi auto locale. Un alt fapt curios e că noii prezentatori nu imită filosofia veche de a-şi abandona coechipierul când are probleme, ci se poartă natural, ajutându-l. Iar asta se simte mai firesc, pentru că nu dă impresia că noii prezentatori au fost impuşi să se preteze pe reguli şi scenarii vechi, ci pot fi ei înşişi.

Aşadar, emisiunea nouă n-a vrut să replice vechiul The Grand Tour, continuând-ul exact cum a fost. L-a continuat cu o nouă generaţie, cu oameni care, dată fiind presiunea imensă pusă pe ei de fani, au putut să-şi păstreze propria personalitate şi să facă o emisiune care nu e copie, ci o nouă iteraţie, modernă. Şi în timp ce emisiunea e modernă, partea cea mai preţioasă e că spiritul ei a rămas clasic de liber, creativ, grandios în abordare. Într-o epocă a video-urilor de pe YouTube, de format mai scurt sau mai legat de o singură personalitate, comunitatea imensă a pasionaţilor auto are nevoie de acest reper global de producţie absolutistă, cinematică, de calibru mare.