Tadjikistan construieşte hidrocentrala cu cel mai înalt baraj din lume, revigorând un proiect început în 1976 şi îngheţat în 1992

Acum câteva zile, scriam despre o nouă hidrocentrală cu cel mai înalt baraj din lume, construită în China cu o inginerie curioasă, care i-a permis să-şi conecteze 3 din cele 4 turbine în timp ce barajul încă mai continuă a fi înălţat. Acel baraj trebuie să ajungă la 315 metri înălţime anul viitor şi-şi va adjudeca astfel titlul de cel mai înalt din lume. Doar că va deţine acest titlu o perioadă foarte scurtă, întrucât Tadjikistan construieşte o altă hidrocentrală cu cel mai înalt baraj din lume, revigorând un mega proiect cu o inginerie complexă, început în 1980 şi îngheţat în 1992.

Foto: Hidrocentrala în construcţie din Tadjikistan

În primul rând, ceea ce o va defini drept hidrocentrala cu cel mai înalt baraj din lume e înălţimea de 335 metri a acestuia, cu 20 metri mai decât a celui din China, menţionat mai sus. Hidrocentrala e construită pe râul Vakhsh, numit şi Surhob în interiorul ţării, la peste 1.200 metri altitudine, în munţii Pamir.

Proiectul acestei hidrocentrale, numită Rogun, îşi are originea din anii 1970, când construcţia lui era dictată de lipsa acută sezonieră a electricităţii în aceste regiuni. În stilul acelei epoci, s-a dorit un proiect colos, care să rezolve problema şi pentru Tadjikistan, şi pentru ţările din jur. În 1974, a fost aprobată decizia de construire, iar în 1976, au demarat lucrările în teren pentru studii şi proiectări detaliate ale lucrărilor, pentru ca în 1980 să înceapă pregătirea terenului, iar în 1982 şi construcţia propriu-zisă.

În 1987 s-a construit şi un batardou pentru a devia cursul râului Vakhsh. Acesta trebuia să aibă circa 45 metri înălţime şi trebuia să permită derularea lucrărilor mai profunde în aval, deviind apa râului prin tuneluri forate în munţii de alături. Asta trebuia să permită construirea barajului de 335 metri înălţime în aval, iar pe măsură ce acesta ar fi avansat, era prevăzută şi iniţierea umplerii lui prin demontarea blocurilor ce formau batardoul şi reîncadrarea lor în structura barajului principal. Într-un final, trebuia să se obţină un lac de acumulare imens, de circa 13,3 km pătraţi, care să permită şi stocarea sezonieră a apei, nu doar una pentru producţie curentă. Producţia de electricitate trebuia să fie asigurată de 6 grupuri cu turbine Francis.

Barajul atât de înalt urma să ajungă la o lungime imensă a coronamentului său, de tocmai 612 metri, folosindu-se 71,3 milioane de metri cubi de material. Partea cea mai dificilă pentru proiectanţii de atunci era că acest baraj imens urma să fie construit într-o zonă foarte dificilă seismic. De asemenea, în zona lacului de acumulare la o adâncime nu foarte mare, există un strat de sare. Dacă apa ar pătrunde la această sare, ar dizolva-o încet şi ar crea goluri mari, care ar risca să surpe structura inferioară. Tocmai de asta, se folosesc bariere hidraulice şi perdele de injecţie pentru a controla în permanenţă apa în subteran.

Lucrările de construcţie au evoluat cu mari devieri de la standardele necesare încă prin anii 1987. Batardoul construit a avut doar 20 metri efectivi în loc de cei 45 şi trebuia să ajungă la înălţimea corectă în 1988. Însă URSS avea deja probleme mari de finanţare a unor asemenea proiecte. Construcţia de facto a tot derulat încet până în 1992, ajungând la aproximativ 40 de metri. Între timp, tunelul 1 de deviere a debitului de apă fusese forţat să preia întreaga cantitate, cu tot cu sedimente, ceea ce i-a deteriorat căptuşeala mecanică. În 1993, căptuşeala a cedat, a avut loc o prăbuşire de roci şi tunelul a fost blocat complet. A rămas funcţional doar al doilea tunel, mai mic, care n-a mai făcut faţă în primăvara anului 1993. În luna mai 1993, ploile puternice au adus un torent enorm, iar apa a inundat tunelurile, galeriile subterane şi în cele din urmă nivelul ei a crescut peste coronamentul acestui dig temporar de deviere a cursului râului, apa deversându-se peste el. Într-un final batardoul a cedat, partea lui centrală rupându-se, cu 2 milioane de metri cubi de material luaţi la vale.

După acest moment din 1993, construcţia hidrocentralei a fost îngheţată, întrucât erau afectate şi galeriile subterane, şi batardoul, şi podurile temporare. Fusese afectat şi stratul care trebuia să protejeze sarea de infiltraţiile de apă. Ba chiar şi sala centrală, care avea deja 49 metri înălţime excavată către acel moment, fusese inundată cu tot cu echipamentele din ea.

Abia în 2008-2009 au început noi lucrări la hidrocentrală, care au demarat cu curăţarea şi repararea tunelurilor şi restabilirea a ceea ce a fost distrus în 1993. Între timp, Tadjikistan a căutat finanţare pentru a putea duce la bun sfârşit acest proiect. Un studiu efectual de Banca Mondială aprecia că circa 70% din lucrări erau deja făcute, iar finalizarea proiectul ar fi fezabilă şi necesară. Şi asta chiar dacă barajul central lipsea.

În 2016, compania italiană Salini Impreglio, actuala Webuild, a primit contractul principal pentru construcţia barajului de înălţime record. Tot în 2016, râul Vakhsh a fost deviat din nou şi lucrările au demarat într-un ritm mai intens. Şi barajul este în construcţie şi azi, în august 2026 cei de la WeBuild anunţând că au ajuns la o înălţime de 190 metri din cei 335 planificaţi.

La fel de curios e că centrala a fost concepută ca şi cea din China, să poată produce electricitate şi în timpul construcţiei barajului principal. Astfel, la unităţile 5 şi 6 au fost instalate turbine Francis temporare, cu roate mai mici, de circa 4,84 metri diametru, concepute pentru a permite hidrocentralei să producă electricitate cu un nivel mai mic al căderii de apă, cât barajul nu a ajuns la înălţimea sa finală. Aceste turbine temporare au fost produse de uzina ucraineană Turboatom şi au fost puse în funcţiune în 2018 şi 2019. Ele produceau iniţial câte 100 MW de putere fiecare la nivelul apei din acel moment, dar odată cu creşterea nivelului au crescut la 200 MW fiecare. Deci hidrocentrala devenise deja parţial operaţională în 2019, furnizând 200 MW putere şi crescând ulterior la 400 MW. Iar această capacitate a hidrocentrale de a produce electricitate în timp ce încă era departe de a fi finalizată era unul din atributele inginereşti cele mai speciale ale acesteia.

Între timp, în anul 2021, compania austriacă Voith Hydro a fost desemnată drept câştigătoare a contractului de producţie a turbinelor Francis pentru unităţile 1-4. Şi aici contractul prevede 4 turbine, dar două dintre ele prevăd şi posibilitatea de a avea pale temporare mai mici pentru a putea opera în timpul construcţie, urmând la ulterior palele să fie înlocuite, dar generatoarele ataşate turbinelor vor rămâne aceleaşi. Deci, filosofia de producţie în timpul construcţiei a rămas în vigoare şi acum.

Foto: Producţia unei turbine Voith Hydro în Austria, pentru hidrocentrala Rogun

Ulterior, şi cele două turbine din unităţile 5 şi 6 vor fi înlocuite, iar într-un final hidrocentrala gigantică va avea 6 unităţi a către 630 MW fiecare. Iniţial, în 2018-2018 se estima că vor fi 6 turbine a câte 600 MW, însă austriecii au calculat că turbinele lor pot face uz mai bun de debitul de apă şi pot produce câte 630 MW. Astfel puterea totală a acestei hidrocentrale uriaşe va ajunge la 3.780 MW, cam jumătate din puterea consumat de toată România în orele de zi, ci circa 40% din puterea consumată în orele de vârf.

Noile turbine pe care le construiesc austriecii sunt pur şi simplu uriaşe şi nici nu puteau fi altfel la 630 MW per unitate. Diametrul exterior are 6,185 metri, şi doar structura inelară exterioară are 22,5 tone greutate. Caverna turbinelor are 220 metri lungime, 20 metri lăţime şi 70 metri înălţime.

Până în 2029, ar trebui să fie gata şi cel mai înalt baraj din lume, şi toate cele patru turbine noi austriece să devină complet funcţionale. Până în 2033 ar trebui să aibă loc şi modificările la cele două turbine mai vechi, iar centrala ar urma să atingă puterea sa deplină. Odată ce va fi complet funcţională, hidrocentrala Rogun va produce circa 14,4 TWh de electricitate anual, ceea ce va însemna pentru Tadjikistan o creştere cu 60% a producţiei actuale.

Şi mai important e că noul baraj va putea asigura stocarea a suficientă apă, încă să nu mai existe problema actuală, când toamna târziu şi iarna nu mai există suficientă producţie electrică, or, volumul utilizabil al lacului de acumulare va constituie jumătate din debitul anual al râului Vakhsh. Această echilibrare imensă îi va permită ţării u doar să-şi asigure producţia proprie permanentă, ci şi să exporte jumătate din electricitatea adăugată în sistem de noua hidrocentrală, în mare parte în Uzbekistan. Şi tot ea va servi drept sursă de echilibrare şi pentru Kazahstan. Doar hidrocentrala Rogun, de una singură, e aşteptată să producă 1,2% din PIB-ul Tadjikistanului.