(VIDEO) Presa germană avertizează că aluminiul devine un produs deficitar pentru industria din Germania şi Europa
23 Octombrie 2026, 13:45 Ilie Toma
Atunci când aflăm despre lansarea unei maşini noi, de multe ori folosirea aluminiului în construcţia ei e indicată ca o soluţie avansată de a economisi greutatea, mai ales dacă acest aluminiu e folosit în caroserie, inclusiv în structura de bază. Producătorii auto s-au învăţat să creeze aliaje care pot asigura rigiditatea necesară, la o greutate finală mai mică, iar Mercedes a avut o perioadă în care a început a folosi aluminiu foarte intens, mai ales pe C-Class W205, E-Class W213 şi alte modele din acea perioadă. Jaguar a fost mult timp un utilizator frenetic al aluminiului. Mercedes şi-a redus apoi proporţia de aluminiu folosit şi maşinile sale ulterioare au avut mai puţine componente realizate din aluminiu în caroserie. Însă în suspensie şi multe alte componente funcţionale de bază aluminiul e prezent pe larg la toţi producătorii auto. Toate aceste componente contribuie la mase inerte mai mici, la manevrabilitate sporită, dar puţini dintre noi pot şti sau cel puţin intui că în ultima perioadă aluminiul a devenit o resursă deficitară pentru industria auto din Germania şi Europa. Presa germană avertizează că situaţia a devenit gravă şi poate perturba şi mai grav industria. Iar noi am studiat şi mai profund acest subiect, descoperind conexiuni de-a dreptul impresionante cu evoluţia din ultimii ani a costurilor la energie.
Pentru a produce aluminiul pregătit pentru utilizarea în fabricile auto au în alte industrii, acesta poate fi produs fie din minereu nou extras, fie prin reciclare. E valabil şi la producţia de oţel, dar puţini pot intui că la aluminiu diferenţa de resurse necesare e uriaşă între producţia din minereu şi cea din material reciclat.
Producţia din minereu necesită desfacerea chimică a legăturii dintre aluminiu şi oxigen, iar asta impune un consum enorm de energie. De obicei, materia primă e bauxită — cel mai răspândit minereu de aluminiu, care conţine o proporţie mare de hidroxizi de aluminiu, alături de alţi compuşi. Prima etapă industrială a procesului de producţie e numită procesul Bayer, în care minereul e mărunţit mecanic şi tratat într-o soluţie fierbinte de hidroxid de sodiu în instalaţii aflate sub presiune, la această etapă temperaturile variind între 140°C şi 250°C, în funcţie de calităţile minereului şi concentraţia conţinută în el. Astfel, se obţine o soluţie cu compuşii de aluminiu dizolvaţi în ea, în timp ce impurităţile insolubile sunt precipitate şi eliminate. Din soluţie se elimină apa şi rezultă oxidul de aluminiu, Al2O3, numit şi alumină.
De aici încolo urmează cel mai energofag proces, numit Hall-Heroult, în care alumina e transformată în aluminiu pe bază de electroliză. Alumina se dizolvă într-o baie de criolit topit, la aproximativ 950-970°C, ceea ce permite evitarea încălzirii aluminei până la punctul ei de topire, de 2.000°C. Prin acea baie sunt introduşi curenţi electrici de mare intensitate, folosindu-se anozi din carbon, iar ionii de aluminiu sunt reduşi la metal. Aluminiul lichid se acumulează în partea inferioară a cuvei industriale şi e extras periodic. Doar acest proces de electroliză, fără a lua în calcul încălzirea băii de ulei la 970°C, consumă între 13 şi 16 MWh de electricitate pentru fiecare tonă de aluminiu rezultat! Este o cifră enormă, care arată cât de energofag e acest proces. Petru o fabrică de 500.000 tone de aluminiu produs anual, doar electroliza ar consuma 6,5-8 TWh de electricitate anual. E de 1,5 ori mai mult decât consumă Moldova într-un an şi e cam 15% din consumul anual total al României.
Foto: Instalaţii de electroliză într-o fabrică de aluminiu
Iar pe lângă asta, e nevoie de energie pentru cuptoare, de a încălzi baia de electroliză, de a asigura procesarea iniţială a bauxitei, dar şi de fabrica a anozilor de carbon. Adeseori, energia consumată pentru acest procese poate veni sub formă de gaz, electricitate sau în formă combinată. Dar per total, consumul energetic cumulat, de toate formele, pentru producţia o tonă de aluminiu din minereu, e de 51,7 MWh! Dacă ne imaginăm un cost mediu de 60 euro/MWh de energie, avem costuri brute de peste 3.100 euro/tonă de aluminiu doar în energia necesară producţiei lui, fără salarii, amortizare utilaje în uzine metalurgice, taxe aferente, costuri adiţionale de transport şi costul minereului achiziţionat pentru procesare.
Aflăm cu toţii, deci, că industria producătoare de aluminiu e una excepţional de energofagă, iar costurile mari la energie din ultimii ani din Germania şi multe alte ţări UE nu aveau cum să nu afecteze şi această industrie. Mai mult uzine metalurgice din Germania s-au plâns repetat că au costuri la energie duble decât în alte ţări, ceea ce le pune într-un impas existenţial, în care le este ameninţată supravieţuirea.
Dar există şi calea producţiei din aluminiu din metal vechi, reciclat. Acest proces e mult mai simplu, implicând sortarea iniţială mecanică şi prin magneţi şi solvenţi, pentru a îndepărta impurităţi şi alţi contaminanţi de pe materialul original, după care are loc topirea directă la o temperatură de 660°C. Metalul există deja, deci nu mai e nevoie de electroliza energofagă, ci doar de topire, care consumă energie, însă în cantităţi mult mai mici. Se pot folosi şi aici cuptoare cu gaz sau electrice, dar consumul total de energie pentru producţia unei tone de aluminiu din material reciclat e de doar 2,3 MWh. Faţă de 51,7 MWh la producţia din minereu, e un consum de energie cu peste 95% mai mic!
O diferenţă uriaşă, deci, care face ca aluminiul destinat reciclării să devină o resursă excepţional de preţioasă acum, când costurile la energie sunt atât de mari. Iar ceea ce invocă acum presa germană, cu referire la surse şi informaţii din interiorul industriei de procesare a aluminiului, e că Uniunea Europeană şi-a crescut considerabil exporturile de deşeuri şi resturi de aluminiu, în loc să-l păstreze pentru procesarea din interiorul UE, evitând astfel consumul adiţional de energie. În 2025 au fost exportate în afara UE tocmai 1,27 milioane de tone de deşeuri de aluminiu, cu 50% mai mult decât în 2019, cea mai mare parte plecând spre Asia, în special India.
Deci, e o situaţie aparent absurdă când UE ar trebui să fie cea mai interesată în a-şi refolosi resursele pentru producţia de aluminiu prin reciclare, dar în acelaşi timp tot mai multe din aceste resurse sunt exportate în afara UE. Cele 1,27 milioane de tone de deşeuri de aluminiu exportate, dacă ar fi fost refolosite pentru producţia de aluminiu, ar fi evitat doar în electroliză un consum de electricitate de 16,5-20,3 TWh.
Aşa cum spuneam, costurile mari la energie au afectat producţia de aluminiu din minereu. În Germania, în 2021 erau produse aproape 550.000 tone anual. În 2024, producţia a fost de doar 220 mii tone, mai puţin decât jumătate.
Producţia germană de aluminiu prin reciclare în Germania a fost de 3,22 milioane de tone în 2021 şi a scăzut la 2,71 milioane de tone în 2025. Deci, cantităţile de aluminiu produs prin reciclare sunt mult mai mari, dar a existat şi aici o scădere, chiar dacă ea a fost mai puţin accentuată. Există şi companii precum Speira, care au renunţat total la producţia din aluminiu din minereu primar, la fabrica din Rheinwerk, şi au trecut doar la cel din deşeuri reciclate. Mai mult ca atât, chiar de curând fabrica a inaugurat un nou cuptor pentru reciclare, de 60.000 tone anual.
Iar acum marea problemă e că toate aceste transformări din industrie se lovesc de costurile mari la energie pe partea de producţie primară, în timp ce reorientarea spre folosirea de material reciclat se loveşte de disponibilitatea tot mai mică a acestui material, din cauza exportării lui în afara UE. Cumpărătorii din Asia plătesc tot mai mult pe această materie primă pentru reciclare, doar în ultimele luni preţul crescând de la 1.800 euro/tonă la 2.560 euro/tonă. Iar asta arată elocvent presiunea enormă care s-a creat acum în industria germană şi europeană a aluminiului.
Industria aluminiului îşi doreşte ca UE să limiteze exporturile de aluminiu, aşa cum o fac multe alte ţări şi pieţe mari din lume acum. Dar deocamdată asemenea restricţii nu există. UE intenţiona să aplice o taxă de export de 15%, dar a amânat iniţiativa în contextul negocierilor de acorduri economice cu India. Şi abia în 2027 ar putea fi introdusă o interdicţie implicită de export, la care s-ar adăuga o listă de ţări autorizate, unde exporturile ar fi permise. Exporturile către celelalte ţări ar trebui argumentate şi autorizate în fiecare caz separat. E la fel de adevărat că procesatorii de deşeuri de aluminiu militează în mare parte pentru păstrarea exporturilor active, indicând că industria UE a scăzut în ultimii ani şi n-ar putea absorbi toată cantitate de deşeuri de aluminiu. Se produc mai puţine maşini, mai puţine componente, respectiv, ar fi loc de exporturi, argumentează aceştia. Doar că aici e foarte posibil că producţia scăzută e un efect al acestei situaţii, nu o cauză.
Vezi mai jos şi reportajul celor de la Deutsche Welle.