Chevrolet Camaro: diavolul american

America ştie cel mai bine să-şi arate muşchii în faţa lumii, chiar dacă uneori manierele nu sunt deloc elegante. Cândva, America însemna maşini splendide, iar Detroit era oraşul de vis al celor îndrăgostiţi de sunetul motoarelor. Apogeul erei de aur a Detroitului l-au constituit anii în care muscle-car-urile erau cele mai adorate vehicule pe drumurile vastei Americi.

Povestea a fost frumoasă şi a durat puţin, ca tot ceea ce e prea frumos să fie adevărat. Ulterior, nume ca Mustang, Challenger şi Camaro au ajuns să fie atribuite şi unor modele absurde, până când acestea au dispărut în negura istoriei. Doar că o legendă puternică poate renaşte oricând scânteia în suflet, dacă este reinterpretată de oamenii potriviţi. Astfel încât cei trei mari producători americani – General Motors, Chrysler şi Ford au cochetat la începutul noului mileniu cu reînvierea definiţiei adevărate de muscle-car. Ford a adus un Mustang pe măsura aşteptărilor, trezând fiori şi nostalgie după grandoarea de altă dată. Dodge a adus şi el un Challenger provocator (că doar asta înseamnă „challenger”, nu?), marele absent fiind Chevrolet, care întârzia să anunţe un Camaro de serie. În vremuri grele, cei de la GM s-au temut că o reînviere a muscle-car-ului legendă va fi o risipă de bani. Au tot cochetat însă cu ideea, zădărând fanii şi culminând cu debutul unui prototip în filmul Transformers, după care n-au mai putut da înapoi. Iar rezonanţa lui Camaro i-a făcut pe şefii de la GM să-şi amintească legile unui marketing inteligent, în care există produse care aduc profit şi, uneori, altele care aduc imagine. În fine, Chevrolet Camaro a reînviat, însă o perioadă doar americanii s-au putut bucura de el. Apoi, aceleaşi legi de strategie globală inteligentă le-au sugerat americanilor că nu ar fi rău să aducă spiritul muşchiului american şi în Europa, astfel că Chevy Camaro a ajuns, în sfârşit, şi pe bătrânul continent, atât în formă coupe cât şi decapotabilă. Unul din primele exemplare Camaro din Europa a ajuns şi la Chişinău, unde am avut ocazia să-l gustăm într-un test episodic, desfăşurat pe parcursul a două zile.

Acolo unde vorbim de o maşină americană pur-sânge, încep neapărat şi paradoxurile automobilistice, mai ales pentru cei obişnuiţi cu previzibilitatea şi metodica germană. Să o luăm pe rând, însă. În SUA, Camaro este disponibil atât cu un propulsor V6 de 3.6 litri, cât şi cu unul V8, de 6.2 litri. Atunci când o astfel de maşină vrea să cucerească teritoriul frustrat de CO2 al Europei, te aştepţi ca motorul V8 să dispară din listă şi să rămână cel mult un V6, dacă nu chiar un alt propulsor turboaspirat mai mic. Sau cel puţin să oferi ambele propulsoare. Nu. Americanii au decis să cucerească Europa exclusiv cu motorul V8 de 6.2 litri, care emite, cu transmisie manuală, 329 g/km de CO2! Un astfel de indice devine cu siguranţă un coşmar pentru ONG-iştii europeni ocrotitori ai naturii. Coşmarul se poate extinde şi asupra proprietarului, însă. Deoarece nebunia asta de maşină consumă, în mod oficial, prin oraş, 21 litri la sută! Iar la deschiderea uşilor, descoperi o piesă de metal ciudată pe pragul maşinii, şi sesizezi că şi pe uşă există un gen de nit, care, la închidere, întră în această piesă metalică, asigurând un punct de prindere suplimentar. Să fi fost oare această soluţie pur-americană necesară din cauza rigidităţii torsionale reduse, iar astfel este asigurată o rigidizare a structurii?

Inginerie brută Într-o maşină nemţească de înaltă performanţă, inginerii calculează parametri, raze, unghiuri, forţe laterale, aerodinamice şi mii de detalii... Într-una americană motorul imens rezolvă totul. Sub capota lui Camaro cu transmisie manuală se află un motor V8 de 6.2 litri, cu numele de cod LS3. Cei iniţiaţi un pic în istoria motoarelor americane, ştiu că acest motor e oarecum înrudit cu renumitele motoare V8 big block de pe muscle-car-urile legendare. Sub capota lui Camaro de astăzi, motorul dezvoltă 432 CP la 5,900 rpm şi 569 Nm la 4,600 rpm. Este curios faptul că aceiaşi 6.2 litri dezvoltă o putere mai mică pe Camaro cu transmisie automată – de „doar” 405 CP şi 556 Nm. Şi asta pentru că acolo, sub capotă, se află o versiune uşor modificată a motorului, care permite deconectarea a 4 din cei 8 cilindri, atunci când maşina este solicitată mai puţin, evitându-se astfel un consum astronomic... În fine, noi avem la test versiunea echipată cu transmisie manuală, cu 432 de cai izvorâţi dintr-un motor aspirat natural, care scoate un sunet demenţial. Să vedem ce poate face muşchiul american adevărat.

Banditul galben Odată urcat la volanul lui Camaro, forţele necurate se cuibăresc în mintea şi spiritul tău şi te ispitesc spre riscuri extreme. Motorul turat în gol urlă nebuneşte şi face maşină să tresară puternic. Şi asta pentru că nu este foarte echilibrat, producând vibraţii destul de sesizabile. Însă lipsa echilibrului centrifug perfect nu a fost niciodată un lucru neobişnuit pentru V8-urile americane adevărate, pentru că oţelul adevărat nu se sfieşte în faţa a astfel de imprecizii. Motorul lăsat să lucreze la ralanţi sună a ZIL sovietic răguşit, căruia nu-i pasă de bunele maniere. Că doar Camaro nu e făcut pentru saluturi de etichetă. Putere, putere şi doar putere. Manivela transmisiei are o cursă extrem de scurtă, cuplarea unei trepe făcându-se pe o distanţă de aproximativ un centimetru. Asta accentuează senzaţia unei maşini sportive cu totul specială. La interior cadranele sunt rectangulare, iar consola e plină de indicatoare pe care într-o maşină normală nu le-ai vedea – de la temperatura uleiului la tensiunea în sistemul electric. Odată apăsată acceleraţia până în podea, puterea vine instantaneu şi linear. Nu există turbolag, pentru că nu există turbină, nu există nici un moment în care ai crede că motorul e cumva suprasolicitat să livreze putere. Nu, motorul pur şi simplu transformă benzina în explozii şi exploziile în forţă brută de propulsie, care o taie înainte nemilos. Chiar şi cu sistemul de stabilizare a traiectoriei cuplat, tot ai şanse să porneşti cu un burnout frumos, şi asta deoarece puterea maximă a motorului e mai mare decât cea pe care o pot traspune roţile imediat pe asfalt, iar efectul e unul cât se poate de firesc. Mai ales în primele două trepte, acceleraţia la maxim te poate ucide la propriu, dacă eziţi măcar o fracţiune de secundă să deţii controlul. Şi asta se întâmplă pe un drum închis, unde există spaţiu pe lateral. În oraş, dacă porneşti de la semafor cu pedala în pământ, ai toate şansele ca partea posterioară a maşinii să îţi alunece în derapaj şi să îţi scoată din cursă concurenţii de alături, iar tu să sfârşeşti într-un stâlp de pe acostament. Iar dacă te mai duce ispita să opreşti sistemul de control al traiectoriei, ai fi bine să te asiguri că ţi-ai scris testamentul... Nu glumesc, maşina asta e un diavol care face un pact cât se poate de simplu cu tine: te înzestrează cu putere peste orice limită, însă îţi promite că într-o zi te va ucide şi îţi va lua sufletul în adâncuri... Totuşi, dacă eşti un şofer suficient de înrăit, încât să simţi cele patru roţi ale muscle-car-ului american, vei obţine o plăcere de condus pe care nu ţi-o oferă nici o maşină germană comparabilă. Suspensia maşinii nu e făcută doar pentru autobahn-urile germane, ci chiar absoarde excelent gropile asfaltului autohton, şi asta pentru că şi în SUA există gropi, şi la ei există drumuri acoperite cu plăci de beton peste care vrei să treci cu o suspensie suficient de moale. Iar capacitatea de absorbţie nu rezultă nici soluţii inginereşti senzaţionale, ci din piese de grosime generoasă ale suspensiei, care au rezervă constructivă cu mult peste ondulările uzuale de asfalt. În viraje, nici vorbă de manevrabilitate germană. Nu domnilor, ţineţi volanul bine şi deschideţi bine ochii la drum, pentru că, dacă intri cu cu repeziciune într-un viraj reducând brusc viteza, te trezeşti un un efect masiv de subvirare, din cauza greutăţii mari a motorului V8 din faţa maşinii şi părţii frontale în general. Dacă iei virajul cu aceeleraţia apăsată, atunci posteriorul maşinii ţi-o ia pe dinainte şi dă startul unui episod de drift, chiar dacă eşti cu ESC-ul cuplat. Şi tocmai asta e cel mai vesel într-un muscle- car! O maşină sport devine captivantă tocmai la limita aderenţei sale, iar Camaro îţi oferă astfel de momente din plin! Cu un ESC foarte permisiv şi o putere imensă, poţi să împingi foarte des ţinuta de drum a maşinii către propriile ei limite, iar dacă eşti capabil să controlezi lucrurile, obţii o implicare nemaivăzută la volan. Şi direcţia maşinii este foarte naturală în astfel de situaţii, chiar dacă informativitatea unghiulară nu este la cea mai mare înălţime. Eşti însă conectat cu drumul prin vibraţii, senzaţii şi naturaleţe. La viteze mici, însă, direcţia lui Camaro e extrem de dificilă în manevrare. Practic, atunci când motorul lucrează la ralanţi sau la turaţii de până la 1,200 rpm, aproape că nu există asistare din partea maşinii şi eşti nevoit să întorci volanul cu forţă atletică. Iar motorul V8, care cântăreşte de unul singur vreo 250 kg, şi apasă pe roţile faţă, mai adaugă condimente acestei senzaţii de dificultate în a întoarce volanul. O femeie firavă nu prea are şanse să parcheze un astfel de muscle-car într-o parcare de mall. Şi asta e bine. Pentru că Chevrolet Camaro nu e o maşină care să fie condusă de femei, ci doar admirată de acestea şi eventual care să le plimbe pe locul din dreapta. La volan se poate afla doar un bărbat adevărat, căruia îi ajunge forţă şi de rotirea volanului în spaţii restrânse, şi de apăsare din plin a acceleraţiei în spaţii deschise. În habitaclul lui Camaro e şi confortabil. Pe locurile din faţă, desigur, că cele din spate sunt cu rol de decor. Scaunele şoferului şi a pasagerului de alături sunt masive şi moi, dar au şi suport lateral bun. Poziţia joasă de şezut sporeşte confortul şi plăcerea aflării la bord. Iar noaptea, iluminarea de o nuanţă albăstrie-verzuie, în stil classic american, te face să te îndrăgosteşti iremediabill de maşina asta. Vrei să asculţi Elvis în ea, sau Chris Isaac, sau vreo piesă din filmele nebune ale lui Tarantino...

Cu Camaro, în oraşe aglomerate? E plăcut. Dar e aproape absurd. Să stai în ambuteiaj într-un Camaro e ca şi cum aţi sta noaptea în doi, într-o cameră cu şemineu, cu actriţa preferată şi aţi... discuta despre filosofia secolului XX... Chiar dacă ai o lumină verde de după geam care îţi spune că poţi să accelerezi, reuşeşti să cuplezi doar primele două trepte din cele şase ale cutiei de viteze până a ajunge la următorul semafor. Şi acolo din nou aşteptare... Noroc de sunetul V8-ului se sub capotă, care toarce diabolic şi pe care tot vrei să-l turezi în gol, să-ţi mai stimulezi apetitul de acceleraţie. Însă turul nostru contra cronometru, în care am traversat Chişinăul de la un capăt la celălalt (Botanica-Buicani) ne-a demonstrat şi un consum pe măsură, de 24.9 litri/100 km. Nici la ocolirea oraşului pe trasee extraurbane consumul nu scade foarte simţitor, pentru că maşina asta nu-ţi dă voie să nu o forţezi la maxim, iar la turaţii mari, V8-ul nu se sfieşte să-ţi sece rezervorul de benzină în doi timpi şi trei mişcări.

Şi totuşi, un verdict pentru Camaro? Dacă obişnuiţi să militaţi pentru unul din band-urile germane măreţe – Audi, BMW sau Mercedes-Benz, atunci nu există şanse să întelegeţi această maşină. Dacă mergeţi pe o maşină franceză, sunteţi un client tăiat din listă pentru Camaro. Dacă sunteţi o doamnă, la fel. Hmm.. s-ar părea că lista celor care nu sunt compatibili cu un Camaro e mai mare decât a celor care ar putea fi... Cine poate fi posesorul lui Camaro atunci?

Fanii de putere brută şi acceleraţie, care pot cu adevărat conduce o maşină ca asta. Adepţii lucrurilor simple în esenţă, dar făcute din generozitate. Împătimiţii de miros de benzină, care ar putea cheltui ultimii bani din buzunar pentru încă 10 litri de combustibil. Împătimiţii după deschiderea capotei şi admirarea motorului. Împătimiţii de tracţiune pe spate adevărată. Împătimiţii de drift stângaci cu corecţii permanente. Împătimiţii de călătorii la distanţe lungi. Împătimiţii de agăţat uşor de puicuţe. Împătimiţii de provocare a regulilor şi gustare a riscurilor.

Peste tot e vorba de împătimiţi şi fani, însă. Oameni pentru care pasiunea şi predilecţia pentru un aspect al vieţii lor depăşeşte limitele uzualului raţional şi trece într-un hotar neînţeles. Şi asta pentru că Chevrolet Camaro e o maşină excelentă, dar nicidecum raţională. E o maşină atemporală, căreia nu-i pasă de vârsta pe care o indică paşaportul tău. E o maşină ce priveşte diabolic direct în sufletul tău, încheie un pact demonic cu el şi apoi te face prizonier al turaţiilor şi puterii pentru toată viaţa...