Se întâmpla într-o zi neobişnuit de
frumoasă şi însorită pentru plaiurile
Marii Britanii. În aceiaşi zi în care am
avut onoarea să strâng mâna cu
Charles Morgan, şeful Morgan Motor
Company, chiar lângă biroul lui
transparent, de la fabrica Morgan
din orăşelul englez Worcester.
Am avut onoarea să cunosc
îndeaproape fabrica şi
procesul de asamblare
a singurelor maşini

din lume care încă mai folosesc lemn
pentru structura lor. Iar după câteva
ore pline de fascinaţie şi uimire, unul
din angajaţii Morgan m-a invitat
într-un alt edificiu de pe teritoriul
fabricii, pentru semnarea
documentelor birocratice.
După care mi-a zis „colegul
meu tocmai vă aduce
maşina aici, în faţă,
şi nu pot
decât să
vă doresc
să savuraţi
testul drive.
Cu cască sau
fără?”

În acel moment mi-am amintit că Morgan 3 Wheeler, modelul pe care urma să-l conduc, aproape că nu are parbriz. Şi, la cele 3 roţi pe care le are, bănuiesc că se califică mai degrabă ca o motocicletă în trafic decât ca un autoturism. „Cred că ar fi preferabil să am şi o cască. Tu ce părere ai?” La care englezul îmi spune „Da, şi eu cred că e preferabil să purtaţi casca. În vremea asta a anului aveţi şanse să

prindeţi toate gâzele cu faţa atunci când conduceţi”... Ca să vezi, care e motivul îngrijorării! Testul nostru drive de astăzi se anunţă a fi de-a dreptul năucitor!

Instrucţie pentru simplitate

Oricât de multe maşini ai fi condus în viaţă, atunci când urci pentru prima dată la volanul unui Morgan, ai nevoie de instructaj. În acelaşi timp, această nevoie de instructaj poate părea paradoxală dacă priveşti zona aia de dinaintea volanului care joacă rol de planşă de bord şi vezi cât de simplu şi arhaic pare tot. Şi tocmai aici apar contrastele. În zilele noastre ne-am obişnuit cu atributele sofisticate generale ale tuturor maşinilor într-atât

de mult, încât atunci când întâlnim o
maşină ca asta, e nevoie să o luăm
de la capăt cu învăţarea abecedarului.
E ca şi cum după mulţi ani de taste şi
monitoare de calculator ni s-ar spune
într-o zi să dactilografiem un text la o
maşină de scris mecanică. Ar trebui
să fim instructaţi despre forţa
corectă a lovirii tastelor
mecanice, despre
estimarea distanţei
rămase până la
completarea
unui nou

rând şi despre manivela aia imensă
care mută foaia mai sus şi
pregăteşte întregul car al
maşinii de scris pentru
dactilografierea unui
nou rând de
text...

Aceeaşi senzaţie o ai şi la volanul
unui Morgan 3 Wheeler. Deşi au
trecut doar câţiva ani de când maşina
asta a fost concepută şi lansată pe
piaţă, ea pare arhaică şi mecanică în
întreaga sa esenţă. Compania
Morgan Motor Company are înscris
în codul său genetic arhitectura
maşinilor cu 3 roţi, întrucât anume
primul Threewheeler clasic a făcut-o
faimoasă acum vreo 60 de ani. Dar
maşina de astăzi se vrea a fi o
reinterpretare modernă a ideii clasice
a fondatorului său. Se vrea a fi, dar,
de fapt, se încăpăţânează să
rămână blocată undeva într-o
capcană a timpului. E un soi de
steampunk care refuză să vadă
progresul ştiinţific de mai departe de
inventarea primelor maşinării
mecanice şi a maşinii cu aburi. Am
un volan fără urmă de aibag în centrul
său, care nu m-ar putea proteja nici
măcar într-un scenariu perfect de
accident. Cadranele de bord,
montate pe centrul pseudo-planşei,
sunt fixate în şuruburi spartane – că
doar la asamblarea unui Morgan se
munceşte numai manual. Maşina
asta n-a auzit de microscheme
electronice sau semiconductoare –

aici toate comenzile sunt realizate pe
bază de comutatoare mecanice după
principiul învăţat în primul an de fizică
– circuit pornit, circuit oprit. Dacă
apleci un pic privirea, vei vedea fără
efort scheletul tubular din oţel al
maşinii, vopsit în negru. Vei vedea,
de asemenea, şi structura de
susţinere a caroseriei, realizată din
lemn! Da, e cel mai natural şi crud
lemn posibil, cu textura lui fără
mare prelucrare la vedere,
cu crăpături şi vopsea
albastră aplicată
pe el, ca la

uşile caselor ţărăneşti tradiţionale de pe plaiurile mioritice. Reprezentantul celor de la Morgan m-a instructat să opresc levierul ăla lung care acţionează indicatorul de direcţie, întrucât el nu se opreşte automat după revenirea volanului la poziţie iniţială la

trecerea virajului, ca la orice altă maşină normală. Nici măcar un asemenea progres tehnic n-a ajuns aici... Mă minunez şi mă îngrozesc în acelaşi timp. Îmi zic că am toate şansele ca testul drive de astăzi

să-mi fie cel mai fascinant, dar în acelaşi timp şi cel mai periculos din câte am experimentat vreodată.

Încerc să urc în scaunul strâmt,
prevăzut pentru doi oameni. Pe
lăţime e bine, ai putea încăpea
eventual lipit cu soţia alături, dar
picioarele mele lungi abia de se pot
strecura către pedale. Să nu visaţi
cumva că aţi putea lua vreo
frumuseţe feminină abia cucerită
într-un Morgan, decât dacă aţi
cucerit-o la vreo bibliotecă...
Maşina asta nu e creată să vă ajute
să cuceriţi femei. E mai degrabă
potrivită pentru zilele când vreţi să
vă detaşaţi de ele pentru un
episod de plăcere egoistă,
cu dragoste de
viaţă...

Pornirea motorului e un întreg ritual la
Morgan 3 Wheeler. Rotesc cheia în
contact. Aud un sunet al pompei
de benzină care pulsează
nişte benzină în motorul ăla
pus în faţa maşinii. Apoi
apăs un buton alăturat.
Apoi, pe centrul „planşei
de bord” apăs butonul

de start al motorului, care pune în acţiune startorul, care, la rândul său porneşte propulsorul V2 din faţă. Uh, dar ce sunet porneşte de aici încolo! Îmi pun casca în cap, îmi cuplez centura şi pornesc în cea mai nebună aventură jurnalistică a vieţii mele!

Dragoste neprotejată

Am trei pedale mecanice dubioase
la picioarele mele, toate egale ca
dimensiuni, iar cea a ambreiajului
face pantoful meu de mărime 45 să
atingă cu vârful în tubul şasiului de
deasupra ei. Ei bine, cel puţin am 3
pedale şi o transmisie manuală, îmi
zic, eu, deci ar trebui să fie frumos.
Apăs acceleraţia în timp ce staţionez,
doar pentru a savura sunetul ăla
delicios al motorului. Acceleraţia e
conectată de motor printr-un canal
cu sârmă pe interior, exact ca la o
motocicletă. Eh, şi cei pasionaţi
de motociclete dintre voi şi-au

dat demult seama, probabil, că motorul lui Morgan 3 Wheeler e, de fapt, unul de motocicletă! Şi ca să fiu mai exact, vă voi spune secretul cel mai gustos al acestuia – e un motor de Harley Davidson, produs de compania S&S, aceeaşi companie care livrează şi tunează motoarele legendelor americane! E un motor V2, sau V-twin cum îi spun pasionaţii de motociclete, din seria X-Wedge a celor de la S&S, dar adaptat special pentru Morgan 3 Wheeler. Propulsorul are o cilindree de 1,976 cm cubi şi dezvoltă cam 115 CP. Un Morgan 3 Wheeler cântăreşte cam 550 kg la gol, zic englezii, iar cu mine în interior mai plusăm o sută la total. Atunci când au lansat maşina

în 2011, britanicii declarau că 3 Wheeler va prinde prima sută în doar 4.5 secunde, dar pe urmă şi-au mai temperat ambiţiile şi ne-au declarat un timp „mai mic de 6 secunde”. Nu ne mai miră că englezoii ăştia operează doar cu aproximaţii, de la cilindree la cai-putere, de la acceleraţie până la viteză maximă, care, cică, ar ajunge pe la 185 km/h.

E timpul să nu mai irosesc timpul cu
detalizări exacte, că doar nu am
de-a face cu nişte nemţi pedanţi
aici. Apăs ambreiajul şi pun
prima treaptă a cutiei de

viteze, apoi încerc să decuplez frâna
de mână. Şi asta e o acţiune
şmecheră aici, gândită cu
mecanisme de asigurare
rudimentare. După vreo două
pocnituri metalice reuşesc s-o fac
şi încep a elibera un pic ambreiajul,
apăsând în acelaşi timp episodic
acceleraţia, pentru a porni mai
lent. Dar străduinţele

mele de a fi galant cu 3 Wheeler se
dovedesc inutile în scurt timp.
Maşinăria asta vibrează, zgâlţâie şi
răbufneşte exact ca o motocicletă.
Nici urmă de tratament sofisticat.
Mai mult ca atât, cutia de viteze cu 5
trepte e una care vine, surprinzător,
de pe Mazda MX-5, fiind concepută
pentru fineţea şi echilibrarea perfectă
a unui motor japonez. Iar aici ea a
fost măritată cu un biker grosolan
american,
care râgâie,
tuşeşte şi
scuipă
needucat.
Şi toate pe
teritoriul englez!
Oh, doamne, ce
amalgam internaţional
etichetat drept vehicul
legendar britanic e aici!
Britanic o fi doar şasiul cu
3 roţi şi lemnul,
şi gândirea
asta blocatăâ
în
conservatorism...

Conduc Morgan 3 Wheeler prin Worcester şi, ca în orice orăşel britanic, am o mulţime de denivelări şi gropi pe carosabil. Şi ca să vezi – dacă la o maşină „normală” poţi întoarce volanul, pentru a mai lăsa o groapă sa treacă între roţi, aici n-ai cum face asta! Pentru că în mijloc va trece unica roată din spate şi tu vei fi zdruncinat fără milă. Aşa că n-ai decât să alegi cu care roată crezi că va fi

mai moale să treci de o denivelare, pentru că evitarea e de cele mai multe ori imposibilă. Sunt îngrozit de maşina asta, dar în acelaşi timp am un zâmbet până la urechi pe faţa mea şi merg de bună voie înainte pentru a o cunoaşte şi mai bine!

Treptele transmisiei sunt lungi şi nu ajung să cuplez decât maxim primele 3 trepte în oraş, mai ales că îmi place

să mai şi ascult sunetul motorul turat mai tare. În viraje, însă, chiar şi în cele din oraş, ai o senzaţie ciudată de manevrabilitate foarte firavă, din cauza unei singure roţi de pe puntea spate. Faţa se ţine bine şi dacă te apleci tu în direcţia virajului, ca la o motocicletă, ai senzaţia că se apleacă şi maşina împreună cu tine. Dacă apuci să stai la un semafor, vibraţiile la ralanţi îţi voi

aminti că vehiculului ăsta i se
potriveşte mai degrabă definiţia de
motocicletă decât cea de automobil.
Şi unde mai pui că roţile virează la
un unghi foarte mic şi manevrele în
spaţii înguste urbane sunt cât se
poate de dificile!

Levierul transmisiei intră greu
uneori în treapa dorită, în volan
se simte fiecare groapă şi
denivelare trecută, roata din
spate face întreaga maşină
să oscileze atunci
când ea trece, la
rândul ei, de
denivelări –

într-un cuvânt ai parte de experienţe absolut brute, spartane chiar.

Mă îndrept spre ieşirea din oraş. Vreau să urc spre renumitele dealuri Malvern Hills. Acolo ar trebui să găsesc drumuri mai pitoreşti, mai pline de curbe şi mai ales mai libere, ca să pot savura maşina asta nestingherit. Dar la o primă curbă de la ieşirea din oraş aud un sunet incredibil de zgomotos, răbufnit din senin. Era un vuiet ţipător, strident, izbucnit parcă din faţa mea, parcă deasupra mea. Am crezut, în acel, moment, pe bune, că se

prăbuşeşte un avion deasupra, peste
mine. Am plecat instinctiv capul,
pentru o clipă, apoi am ridicat pentru
o altă clipă privirea sus şi am
constatat că nu e niciun avion în
cădere, apoi am privit rapid în ambele
oglinzi, pentru a mă asigura că nu
mă urmează nicio maşină, după care
am frânat intens şi am tras pe stânga.
Pe stânga, pentru că sunt în Marea
Britanie. Mi-am zis că s-o fi stricat
ceva la maşină dacă a răbufnit un
sunet atât de oribil din ea. Am oprit,
am coborât şi am ascultat sunetele
mecanice produse de maşină.

Nimic nu părea a relata despre vreo defecţiune. Abia pe urmă aveam să mă prind că sunetul oribil fusese, cel mai probabil, provocat de o asincronizare a ambreiajului cutiei de viteze, iar discurile şuierânde ale ambreiajului au tras un astfel de urlet

infernal. Şi asta pentru că am mai auzit urletul ăsta la intensităţi mult mai mici, când schimbam treptele, uneori. Oh doamne, british engineering cu ingrediente americano-japoneze...

Conduc Morgan 3 Wheeler pe trasee tot mai frumoase. Îmi dau bine seama, dacă gândesc raţional, că maşina asta e o mare perversiune inginerească, o iresponsabilitate, un pericol cu posibile consecinţe împovărătoare... Dar

zâmbetul mefistofelic de pe faţa mea nu vrea să dispară. Sunt la 15 centimetri de pământ într-o cadă pe 3 roţi cu spiţe, în faţa mea bârnâie un motor delicios de motocicletă, însurat cu forţa cu o cutie de viteze de maşină, nu am portbagaj pe care să-l deschid mai rapid decât în 20 minute cu nişte clame absurde, aşa că toate acareturile mele se tăvălesc şi se rostogolesc în locul în care ar fi putut sta picioarele unui eventual pasager.

Şi totuşi, am parte de nişte senzaţii
extraordinare. Printre virajele pe care
le trec în urcarea mea continuă spre
Malvern Hills, găsesc şi linii drepte,
unde pun motorul în treapta a 2-a şi
a 3-a şi-l turez până spre după
4 mii de turaţii pe minut.
Acolo ritmul dictează
un alt tembru de sunet
motorului, de parcă
s-ar cânta o

piesă sofisticată, cu modulaţii plăcute. Devine distractiv să prinzi pragul modulaţiei să să asculţi motorul în ambele tonalităţi.

Prind o curbă cu niscaiva pietriş pe asfalt, şi apăs puternic pedala de acceleraţie cu treapta a doua cuplată, vrând să răbufnesc din curbă cu motorul turat. Cei 140 Nm maximi ai motorului s-au produs atunci, iar unica roată motrice din spatele meu, îngustă de felul ei, n-a avut suficient contact cu solul, încât să-şi mentină aderenţa, aşa că fundul maşinii mi-a alunecat într-un drift ezoteric. Într-o altă maşină poate m-aş fi îngrijorat. Poate că într-o maşină atât de nesigură ca asta ar fi

trebuit să fiu şi mai îngrijorat, din cauza lipsei oricăror sisteme şi tehnologii de siguranţă. Dar nu m-am simţit câtuşi de puţin alertat. Am manevrat maşina aşa cum manevrezi un kart, aşa cum manevrezi cel mai rudimentar vehicul posibil, jucând cartea regulilor elementare ale fizicii şi instinctele primare de şofer, şi am avut o traiectorie nirvanică de alunecare mai mult sau mai puţin controlată cu roata spate, până când unghiul maşinii a coincis din nou cu vectorul drumului.

Mi-am continuat drumul spre culmile curbate şi în acele momente m-am îndrăgostit de maşina asta nebuneşte. O savuram cu nesaţ, pe toată

deodată. Berea nefiltrată e cea mai bună. Sexul neprotejat e cel mai euforic. Şi maşina asta, despre care înţeleg cât de imperfectă şi sălbatică este, îmi dovedeşte că mă poate duce într-o lume imperceptibil de plăcută pentru raţiunea unui om normal. Pentru că odată ce te laşi prins în dragostea asta neprotejată, nu mai eşti un om normal. În acele momente, te

simţi membru al vreunei loje masonice secrete, care are senzaţia că ştie mai multe despre viaţă, omenire şi societate decât oricine altcineva. În cazul nostru, maşina asta te face să crezi, pentru acele clipe, că asta ar fi senzaţia supremă de condus, că ăsta ar fi extazul absolut la volan, iar tu, de la volan, aproape că ai fi imun la pericolele uriaşe la care te expui.

Greşit, desigur. E doar o iluzie. Dulce. Plăcută. Nirvanică. Un extaz organic, instinctiv şi animalic la volan. Dar apoi te scutură o nouă groapă de asfalt şi

o nouă şuierătură la schimbarea unei trepte şi priveşti din nou lucrurile la rece, realizând că maşina asta nu e decât o primitivitate inginerească, pe care britanicii încă mai încearcă să o vândă omenirii sub masca unor valori tradiţionaliste arhaice absurde. Şi apoi

revii în iluzia plăcerii absolute şi nefiltrate. După asta urmează o nouă groapă, un nou rateu de cuplare a transmisiei, o nouă senzaţie de instabilitate la viteze înalte şi-ţi aminteşti că eşti într-o cadă de oţel şi lemn fixată pe trei roţi. Ca mai apoi să ai din nou ai senzaţia că eşti la volanul uneia din cele mai speciale maşini din lume şi te simţi glorios să vezi lumea de la volanul ei... Şi dualismul ăsta

continuă diabolic, la nesfârşit. Ca şi multe alte lucruri din viaţa asta, despre care nu se poate da un verdict unic şi inechivoc. E şi oribilă şi fantastică în acelaşi timp. E şi ucigătoare şi înălţătoare în acelaşi timp. E Morgan 3 Wheeler.

Ilie Toma