Morgan 3 Wheeler

Se întâmpla într-o zi neobişnuit de frumoasă şi însorită pentru plaiurile Marii Britanii. În aceiaşi zi în care am avut onoarea să strâng mâna cu Charles Morgan, şeful Morgan Motor Company, chiar lângă biroul lui transparent, de la fabrica Morgan din orăşelul englez Worcester. Am avut onoarea să cunosc îndeaproape fabrica şi procesul de asamblare a singurelor maşini din lume care încă mai folosesc lemn pentru structura lor. Iar după câteva ore pline de fascinaţie şi uimire, unul din angajaţii Morgan m-a invitat într-un alt edificiu de pe teritoriul fabricii, pentru semnarea documentelor birocratice. După care mi-a zis „colegul meu tocmai vă aduce maşina aici, în faţă, şi nu pot decât să vă doresc să savuraţi testul drive. Cu cască sau fără?” În acel moment mi-am amintit că Morgan 3 Wheeler, modelul pe care urma să-l conduc, aproape că nu are parbriz. Şi, la cele 3 roţi pe care le are, bănuiesc că se califică mai degrabă ca o motocicletă în trafic decât ca un autoturism. „Cred că ar fi preferabil să am şi o cască. Tu ce părere ai?” La care englezul îmi spune „Da, şi eu cred că e preferabil să purtaţi casca. În vremea asta a anului aveţi şanse să prindeţi toate gâzele cu faţa atunci când conduceţi”... Ca să vezi, care e motivul îngrijorării! Testul nostru drive de astăzi se anunţă a fi de-a dreptul năucitor!

Instrucţie pentru simplitate

Oricât de multe maşini ai fi condus în viaţă, atunci când urci pentru prima dată la volanul unui Morgan, ai nevoie de instructaj. În acelaşi timp, această nevoie de instructaj poate părea paradoxală dacă priveşti zona aia de dinaintea volanului care joacă rol de planşă de bord şi vezi cât de simplu şi arhaic pare tot. Şi tocmai aici apar contrastele. În zilele noastre ne-am obişnuit cu atributele sofisticate generale ale tuturor maşinilor într-atât de mult, încât atunci când întâlnim o maşină ca asta, e nevoie să o luăm de la capăt cu învăţarea abecedarului. E ca şi cum după mulţi ani de taste şi monitoare de calculator ni s-ar spune într-o zi să dactilografiem un text la o maşină de scris mecanică. Ar trebui să fim instructaţi despre forţa corectă a lovirii tastelor mecanice, despre estimarea distanţei rămase până la completarea unui nou rând şi despre manivela aia imensă care mută foaia mai sus şi pregăteşte întregul car al maşinii de scris pentru dactilografierea unui nou rând de text...

Aceeaşi senzaţie o ai şi la volanul unui Morgan 3 Wheeler. Deşi au trecut doar câţiva ani de când maşina asta a fost concepută şi lansată pe piaţă, ea pare arhaică şi mecanică în întreaga sa esenţă. Compania Morgan Motor Company are înscris în codul său genetic arhitectura maşinilor cu 3 roţi, întrucât anume primul Threewheeler clasic a făcut-o faimoasă acum vreo 60 de ani. Dar maşina de astăzi se vrea a fi o reinterpretare modernă a ideii clasice a fondatorului său. Se vrea a fi, dar, de fapt, se încăpăţânează să rămână blocată undeva într-o capcană a timpului. E un soi de steampunk care refuză să vadă progresul ştiinţific de mai departe de inventarea primelor maşinării mecanice şi a maşinii cu aburi. Am un volan fără urmă de aibag în centrul său, care nu m-ar putea proteja nici măcar într-un scenariu perfect de accident. Cadranele de bord, montate pe centrul pseudo-planşei, sunt fixate în şuruburi spartane – că doar la asamblarea unui Morgan se munceşte numai manual. Maşina asta n-a auzit de microscheme electronice sau semiconductoare – aici toate comenzile sunt realizate pe bază de comutatoare mecanice după principiul învăţat în primul an de fizică – circuit pornit, circuit oprit. Dacă apleci un pic privirea, vei vedea fără efort scheletul tubular din oţel al maşinii, vopsit în negru. Vei vedea, de asemenea, şi structura de susţinere a caroseriei, realizată din lemn! Da, e cel mai natural şi crud lemn posibil, cu textura lui fără mare prelucrare la vedere, cu crăpături şi vopsea albastră aplicată pe el, ca la uşile caselor ţărăneşti tradiţionale de pe plaiurile mioritice. Reprezentantul celor de la Morgan m-a instructat să opresc levierul ăla lung care acţionează indicatorul de direcţie, întrucât el nu se opreşte automat după revenirea volanului la poziţie iniţială la trecerea virajului, ca la orice altă maşină normală. Nici măcar un asemenea progres tehnic n-a ajuns aici... Mă minunez şi mă îngrozesc în acelaşi timp. Îmi zic că am toate şansele ca testul drive de astăzi să-mi fie cel mai fascinant, dar în acelaşi timp şi cel mai periculos din câte am experimentat vreodată.

Încerc să urc în scaunul strâmt, prevăzut pentru doi oameni. Pe lăţime e bine, ai putea încăpea eventual lipit cu soţia alături, dar picioarele mele lungi abia de se pot strecura către pedale. Să nu visaţi cumva că aţi putea lua vreo frumuseţe feminină abia cucerită într-un Morgan, decât dacă aţi cucerit-o la vreo bibliotecă... Maşina asta nu e creată să vă ajute să cuceriţi femei. E mai degrabă potrivită pentru zilele când vreţi să vă detaşaţi de ele pentru un episod de plăcere egoistă, cu dragoste de viaţă...

Pornirea motorului e un întreg ritual la Morgan 3 Wheeler. Rotesc cheia în contact. Aud un sunet al pompei de benzină care pulsează nişte benzină în motorul ăla pus în faţa maşinii. Apoi apăs un buton alăturat. Apoi, pe centrul „planşei de bord” apăs butonul de start al motorului, care pune în acţiune startorul, care, la rândul său porneşte propulsorul V2 din faţă. Uh, dar ce sunet porneşte de aici încolo! Îmi pun casca în cap, îmi cuplez centura şi pornesc în cea mai nebună aventură jurnalistică a vieţii mele!

Dragoste neprotejată

Am trei pedale mecanice dubioase la picioarele mele, toate egale ca dimensiuni, iar cea a ambreiajului face pantoful meu de mărime 45 să atingă cu vârful în tubul şasiului de deasupra ei. Ei bine, cel puţin am 3 pedale şi o transmisie manuală, îmi zic, eu, deci ar trebui să fie frumos. Apăs acceleraţia în timp ce staţionez, doar pentru a savura sunetul ăla delicios al motorului. Acceleraţia e conectată de motor printr-un canal cu sârmă pe interior, exact ca la o motocicletă. Eh, şi cei pasionaţi de motociclete dintre voi şi-au dat demult seama, probabil, că motorul lui Morgan 3 Wheeler e, de fapt, unul de motocicletă! Şi ca să fiu mai exact, vă voi spune secretul cel mai gustos al acestuia – e un motor de Harley Davidson, produs de compania S&S, aceeaşi companie care livrează şi tunează motoarele legendelor americane! E un motor V2, sau V-twin cum îi spun pasionaţii de motociclete, din seria X-Wedge a celor de la S&S, dar adaptat special pentru Morgan 3 Wheeler. Propulsorul are o cilindree de 1,976 cm cubi şi dezvoltă cam 115 CP. Un Morgan 3 Wheeler cântăreşte cam 550 kg la gol, zic englezii, iar cu mine în interior mai plusăm o sută la total. Atunci când au lansat maşina în 2011, britanicii declarau că 3 Wheeler va prinde prima sută în doar 4.5 secunde, dar pe urmă şi-au mai temperat ambiţiile şi ne-au declarat un timp „mai mic de 6 secunde”. Nu ne mai miră că englezoii ăştia operează doar cu aproximaţii, de la cilindree la cai-putere, de la acceleraţie până la viteză maximă, care, cică, ar ajunge pe la 185 km/h.

E timpul să nu mai irosesc timpul cu detalizări exacte, că doar nu am de-a face cu nişte nemţi pedanţi aici. Apăs ambreiajul şi pun prima treaptă a cutiei de viteze, apoi încerc să decuplez frâna de mână. Şi asta e o acţiune şmecheră aici, gândită cu mecanisme de asigurare rudimentare. După vreo două pocnituri metalice reuşesc s-o fac şi încep a elibera un pic ambreiajul, apăsând în acelaşi timp episodic acceleraţia, pentru a porni mai lent. Dar străduinţele mele de a fi galant cu 3 Wheeler se dovedesc inutile în scurt timp. Maşinăria asta vibrează, zgâlţâie şi răbufneşte exact ca o motocicletă. Nici urmă de tratament sofisticat. Mai mult ca atât, cutia de viteze cu 5 trepte e una care vine, surprinzător, de pe Mazda MX-5, fiind concepută pentru fineţea şi echilibrarea perfectă a unui motor japonez. Iar aici ea a fost măritată cu un biker grosolan american, care râgâie, tuşeşte şi scuipă needucat. Şi toate pe teritoriul englez! Oh, doamne, ce amalgam internaţional etichetat drept vehicul legendar britanic e aici! Britanic o fi doar şasiul cu 3 roţi şi lemnul, şi gândirea asta blocatăâ în conservatorism...

Conduc Morgan 3 Wheeler prin Worcester şi, ca în orice orăşel britanic, am o mulţime de denivelări şi gropi pe carosabil. Şi ca să vezi – dacă la o maşină „normală” poţi întoarce volanul, pentru a mai lăsa o groapă sa treacă între roţi, aici n-ai cum face asta! Pentru că în mijloc va trece unica roată din spate şi tu vei fi zdruncinat fără milă. Aşa că n-ai decât să alegi cu care roată crezi că va fi mai moale să treci de o denivelare, pentru că evitarea e de cele mai multe ori imposibilă. Sunt îngrozit de maşina asta, dar în acelaşi timp am un zâmbet până la urechi pe faţa mea şi merg de bună voie înainte pentru a o cunoaşte şi mai bine!

Treptele transmisiei sunt lungi şi nu ajung să cuplez decât maxim primele 3 trepte în oraş, mai ales că îmi place să mai şi ascult sunetul motorul turat mai tare. În viraje, însă, chiar şi în cele din oraş, ai o senzaţie ciudată de manevrabilitate foarte firavă, din cauza unei singure roţi de pe puntea spate. Faţa se ţine bine şi dacă te apleci tu în direcţia virajului, ca la o motocicletă, ai senzaţia că se apleacă şi maşina împreună cu tine. Dacă apuci să stai la un semafor, vibraţiile la ralanţi îţi voi aminti că vehiculului ăsta i se potriveşte mai degrabă definiţia de motocicletă decât cea de automobil. Şi unde mai pui că roţile virează la un unghi foarte mic şi manevrele în spaţii înguste urbane sunt cât se poate de dificile!

Levierul transmisiei intră greu uneori în treapa dorită, în volan se simte fiecare groapă şi denivelare trecută, roata din spate face întreaga maşină să oscileze atunci când ea trece, la rândul ei, de denivelări – într-un cuvânt ai parte de experienţe absolut brute, spartane chiar.

Mă îndrept spre ieşirea din oraş. Vreau să urc spre renumitele dealuri Malvern Hills. Acolo ar trebui să găsesc drumuri mai pitoreşti, mai pline de curbe şi mai ales mai libere, ca să pot savura maşina asta nestingherit. Dar la o primă curbă de la ieşirea din oraş aud un sunet incredibil de zgomotos, răbufnit din senin. Era un vuiet ţipător, strident, izbucnit parcă din faţa mea, parcă deasupra mea. Am crezut, în acel, moment, pe bune, că se prăbuşeşte un avion deasupra, peste mine. Am plecat instinctiv capul, pentru o clipă, apoi am ridicat pentru o altă clipă privirea sus şi am constatat că nu e niciun avion în cădere, apoi am privit rapid în ambele oglinzi, pentru a mă asigura că nu mă urmează nicio maşină, după care am frânat intens şi am tras pe stânga. Pe stânga, pentru că sunt în Marea Britanie. Mi-am zis că s-o fi stricat ceva la maşină dacă a răbufnit un sunet atât de oribil din ea. Am oprit, am coborât şi am ascultat sunetele mecanice produse de maşină.

Nimic nu părea a relata despre vreo defecţiune. Abia pe urmă aveam să mă prind că sunetul oribil fusese, cel mai probabil, provocat de o asincronizare a ambreiajului cutiei de viteze, iar discurile şuierânde ale ambreiajului au tras un astfel de urlet infernal. Şi asta pentru că am mai auzit urletul ăsta la intensităţi mult mai mici, când schimbam treptele, uneori. Oh doamne, british engineering cu ingrediente americano-japoneze...

Conduc Morgan 3 Wheeler pe trasee tot mai frumoase. Îmi dau bine seama, dacă gândesc raţional, că maşina asta e o mare perversiune inginerească, o iresponsabilitate, un pericol cu posibile consecinţe împovărătoare... Dar zâmbetul mefistofelic de pe faţa mea nu vrea să dispară. Sunt la 15 centimetri de pământ într-o cadă pe 3 roţi cu spiţe, în faţa mea bârnâie un motor delicios de motocicletă, însurat cu forţa cu o cutie de viteze de maşină, nu am portbagaj pe care să-l deschid mai rapid decât în 20 minute cu nişte clame absurde, aşa că toate acareturile mele se tăvălesc şi se rostogolesc în locul în care ar fi putut sta picioarele unui eventual pasager. Şi totuşi, am parte de nişte senzaţii extraordinare. Printre virajele pe care le trec în urcarea mea continuă spre Malvern Hills, găsesc şi linii drepte, unde pun motorul în treapta a 2-a şi a 3-a şi-l turez până spre după 4 mii de turaţii pe minut. Acolo ritmul dictează un alt tembru de sunet motorului, de parcă s-ar cânta o piesă sofisticată, cu modulaţii plăcute. Devine distractiv să prinzi pragul modulaţiei să să asculţi motorul în ambele tonalităţi.

Prind o curbă cu niscaiva pietriş pe asfalt, şi apăs puternic pedala de acceleraţie cu treapta a doua cuplată, vrând să răbufnesc din curbă cu motorul turat. Cei 140 Nm maximi ai motorului s-au produs atunci, iar unica roată motrice din spatele meu, îngustă de felul ei, n-a avut suficient contact cu solul, încât să-şi mentină aderenţa, aşa că fundul maşinii mi-a alunecat într-un drift ezoteric. Într-o altă maşină poate m-aş fi îngrijorat. Poate că într-o maşină atât de nesigură ca asta ar fi trebuit să fiu şi mai îngrijorat, din cauza lipsei oricăror sisteme şi tehnologii de siguranţă. Dar nu m-am simţit câtuşi de puţin alertat. Am manevrat maşina aşa cum manevrezi un kart, aşa cum manevrezi cel mai rudimentar vehicul posibil, jucând cartea regulilor elementare ale fizicii şi instinctele primare de şofer, şi am avut o traiectorie nirvanică de alunecare mai mult sau mai puţin controlată cu roata spate, până când unghiul maşinii a coincis din nou cu vectorul drumului.

Mi-am continuat drumul spre culmile curbate şi în acele momente m-am îndrăgostit de maşina asta nebuneşte. O savuram cu nesaţ, pe toată deodată. Berea nefiltrată e cea mai bună. Sexul neprotejat e cel mai euforic. Şi maşina asta, despre care înţeleg cât de imperfectă şi sălbatică este, îmi dovedeşte că mă poate duce într-o lume imperceptibil de plăcută pentru raţiunea unui om normal. Pentru că odată ce te laşi prins în dragostea asta neprotejată, nu mai eşti un om normal. În acele momente, te simţi membru al vreunei loje masonice secrete, care are senzaţia că ştie mai multe despre viaţă, omenire şi societate decât oricine altcineva. În cazul nostru, maşina asta te face să crezi, pentru acele clipe, că asta ar fi senzaţia supremă de condus, că ăsta ar fi extazul absolut la volan, iar tu, de la volan, aproape că ai fi imun la pericolele uriaşe la care te expui.

Greşit, desigur. E doar o iluzie. Dulce. Plăcută. Nirvanică. Un extaz organic, instinctiv şi animalic la volan. Dar apoi te scutură o nouă groapă de asfalt şi o nouă şuierătură la schimbarea unei trepte şi priveşti din nou lucrurile la rece, realizând că maşina asta nu e decât o primitivitate inginerească, pe care britanicii încă mai încearcă să o vândă omenirii sub masca unor valori tradiţionaliste arhaice absurde. Şi apoi revii în iluzia plăcerii absolute şi nefiltrate. După asta urmează o nouă groapă, un nou rateu de cuplare a transmisiei, o nouă senzaţie de instabilitate la viteze înalte şi-ţi aminteşti că eşti într-o cadă de oţel şi lemn fixată pe trei roţi. Ca mai apoi să ai din nou ai senzaţia că eşti la volanul uneia din cele mai speciale maşini din lume şi te simţi glorios să vezi lumea de la volanul ei... Şi dualismul ăsta continuă diabolic, la nesfârşit. Ca şi multe alte lucruri din viaţa asta, despre care nu se poate da un verdict unic şi inechivoc. E şi oribilă şi fantastică în acelaşi timp. E şi ucigătoare şi înălţătoare în acelaşi timp. E Morgan 3 Wheeler.